Metoda (Metoda Gronhölm), piesa lui Jordi Galcerán, este o adevărată nebunie. Dar nu cea pe care o bănuiești, cel puțin pînă la zece-cincisprezece minute înainte de final. Acesta este motivul pentru care, după ce veți vedea montarea lui Theodor-Cristian Popescu de la Teatrul Nottara, cel mai important lucru, atunci cînd le veți spune prietenilor să meargă să vadă spectacolul, este să nu le povestiți sfîrșitul. Am putea spune că Metoda vorbește despre capitalismul sălbatic, despre cum acesta pervertește oamenii, despre cum sîntem gata să facem orice pentru o slujbă bine plătită, despre modul în care societatea ne-a îndoctrinat cu obsesia succesului, despre cum am ajuns să fim sclavii consumerismului, iar cariera a devenit prioritatea numărul unu. Ne-am putea gîndi la Orwell, la metodele cele mai perverse de manipulare a individului și a maselor. Și nu am greși, pentru că piesa lui Galcerán vorbește despre toate astea. Cel mai aproape de acest subiect este Wag the Dog, filmul lui Barry Levinson. Sigur că acțiunea din Metoda este la o scară mult mai mică, dar tocmai de aceea este mai înfricoșătoare. Pentru că la Wag the Dog tocmai nivelul, cu conotații internaționale, făcea ca lucrurile, hiperbolizate la maximum, să pară de necrezut. Te gîndești: e adevărat că presa manipulează, dar așa ceva nu se poate întîmpla în realitate. Să inventezi un război ca să ascunzi un scandal politic… Greu de crezut. Oare? Să-l inventezi, poate. Dar să-l faci… asta e posibil. Deși… Ei bine, tocmai acest dubiu, acest „deși“, e mult mai… mic, mai firav, spus cu numai un sfert de gură cînd vorbim despreMetoda. Pentru că, la limită, povestea lui Jordi Galcerán i se poate întîmpla oricui, atunci cînd se prezintă la un interviu pentru un post important într-o companie multinațională. Știm cu toții că ai de trecut printr-o serie de filtre, de verificări și prin tot felul de interviuri. Unele nor