Apoi stiu ca am strigat: "Cutremur!" si ne-am bulucit pe culoarul intunecos, pina-n strada. Obisnuit, cititorul se asteapta "sa regaseasca in paginile unei carti de memorii o imagine cit de cit obiectiva despre fapte la care autorul respectiv fie ca a fost martor, fie ca a participat direct". Mare ii va fi mirarea si mult se va minuna el citind Memoriilelui Giorgio De Chirico. Domnul De Chirico este subiectiv cu totul, atit de subiectiv, incit devine superb si, daca nu o va fi dovedit altfel, dovedeste acum, definitiv, ca este un artist - dintr-o vita nobila, orgolioasa, mereu constienta de sine. Pina sa-l trimita altii, De Chirico se duce singur si se fixeaza, vorba poetului, direct in Pantheon. Daca in cazul poetului trimiterea poate fi luata drept o licenta, de ce nu ar fi acceptata la fel si in cazul pictorului care, de aceasta data, isi depaseste conditia, devenind scriitor? Memoriile lui De Chirico sint tot atit de subiective ca oricare alte memorii purtind pecetea unei personalitati puternice, neconformiste, asumindu-si destinul si neintelegind sa abdice, in public, de la principiile si convingerile care il calauzesc in "laboratorul de creatie", in forul (focul?) sau intim. Putini sint cei care au curajul de a da tiparului, in timpul vietii, o marturisire completa, fara teama de a suporta rigorile opiniei publice si reactiile preopinentilor. Dar De Chirico nu e Maurois, care se fixeaza sine ira dupa Montherlant si Malraux; italianul porneste cu convingerea ca el e intiiul. Chestiune de temperament! "Eu obisnuiesc sa vorbesc fara reticente si tot asa scriu ce gindesc...". Ierarhiile lui De Chirico sint, desigur, altele decit cele din tratatele de specialitate si din scara obisnuita de valori. Trebuiau, oare, sa fie aceleasi? Atunci Memoriile lui De Chirico erau superflue. Chiar si asa, opiniile sale nu schimba nimic, in esenta. Van Gogh, Cezanne, Matisse, Braqu