Colegiul Naţional „Carol I“ dăinuie mândru în familia marilor licee din ţară
Şcoala Centrală s-a „născut“ pe 20 mai 1826. Era o clădire mică şi cu puţini elevi. La numai trei ani după ce începe construirea propriu-zisă, în 1838, instituţia e lovită de un cutremur, iar stâlpii îi sunt dărâmaţi. Anul 1842 o găseşte însă refăcută, cu mobilier nou şi un turn cu ceas, lucru neobişnuit în peisajul şcolilor vremii. După anul revoluţionar, clădirea devine spital, cazarmă şi bucătărie, iar cursurile nu se mai ţin din pricina lipsei dascălilor. Gheorghe Marin Fontanin, ilustru profesor, se zbate ca să o redeschidă şi, cu eforturi considerabile, reuşeşte. Mai mult, gimnaziului îi e adăugat un internat, iar în 1860 devine unul dintre cele mai prestigioase licee.
Până în 1874, când Titu Maiorescu, „ministru al instrucţiunii publice“, prima programă oficială de învăţătură, dascălii îşi fac singuri planurile de studiu. „Limba română e «contopită» cu limba latină, în aceeaşi oră de curs predându-se gramatica ambelor limbi; la rândul său, geografia e socotită ca obiect auxiliar al istoriei“. Regulamentul prevede, la paragrafele 176-177, că „gradurile meritului elevilor vor fi însemnate cu numerele 1, 2, 3 şi 4“, cei cu nota 4 fiind declaraţi repetenţi. Dedicarea elevilor nu rămâne nerăsplătită; atunci exista şi nota „E“, ai căror posesori se numeau, mândri, „eminentişti“.
Ei „nu vin la şcoală numai ca să fie profesorul doică“
Notarea o fac numele mari ale vremii. Dufour predă franceza nouă ore pe săptămână, la fel cum D. Serghiad predă gramatica românească, iar C. Lecca îi învaţă pe copii caligrafie preţ de 12 ore la fiecare şapte zile. Manualele sunt recomandate de „Eforia Şcoalelor, ce caută ca fiecare şcolar să aibă cartea necesară“: elevii fără cărţi „îşi pierdeau vremea în zadar“, că ei „nu vin la şcoală numai ca să fie profesorul doică“, c
