Există principii pentru care merită să te bați. Curajul şi capacitatea de-a asuma riscuri sunt virtuţi clasice. Uneori, noblețea idealului îți poate da chiar sentimentul devorator al misiunii. Într-o lume a dezordinii morale, a anomiei permanentizate, lupta devine necesară. Dar bătăliile, mai ales în politică, nu se câștigă fără o echipă bine motivată, fără solidaritate, fără o emulație vie între susţinători. Reformatorul poate face figură de cruciat, dar nu va repurta victorii excelînd doar prin individualism, morgă pedagogică sau vedetism.
În comunicarea politică e decisiv conținutul, fără a putea fi ignorate elementele de stil. Ce anume se spune între patru ochi şi ce se poate rosti în gura mare? Iată o primă distincţie fundamentală pentru cultura organizaţională. Unui discurs agresiv, surd la problema integrității etice și insensibil la îngrijorările societății civile nu-i poți contrapune tonul condescendent ori sfătos (prin care un om ales pe liste îi cere unui premier să-şi credibilizeze uninominal imaginea printr-o realegere, a treia la număr, în fruntea Primăriei Clujului)…
Construcția pe orizontală, înnoirea graduală prin atragerea de recruți, modestia declarațiilor în raport cu eficiența faptei proprii, conștiința limitelor personale, corecta evaluare a raportului între legalismul procedural și inteligența empatică – iată alternativa la coteriile lucrative, aranjamentele de culise şi înhăitarea mafiotizată. Auto-victimizarea, pofta de-a da lecții sau complexul de superioritate nu sunt soluții operative, nici bazele unui viitor leadership.
În sfârșit, se mai naște o întrebare: pot oare intelectualii intrați în politică să depășească ceea ce Freud numea prin narcisismul diferențelor minore? Găsim la oamenii cu solidă pregătire academică și plăcerea asocierilor spontane, lipsite de interese egolatre? Nu se întâmplă prea des ca intele
