Exista la romani o eterna asteptare in legatura cu liderul providential. Si romanii, ca orice alt popor, se educa. El nu este in sine cumva, bun sau rau, prost sau destept, poetic sau pragmatic. Toate valentele si insusirile pe care le-a capatat in timp sunt suma obisnuintelor dezvoltate si accentuate de un sistem politic, social si economic. Iar toate acestea sunt creatia unei clase politice, a unei elite intelectuale si sociale.
Dintre toate posibilitatile, la noi a prins cea mai proasta dintre toate - asteptarea unui om providential care sa ne salveze din eterna criza si mizerie in care ne-am zbatut toata istoria noastra. De la A. I. Cuza pana la Traian Basescu ne-am invatat, si am fost intretinuti in aceasta prostie de o clasa politica submediocra, sa asteptam omul care sa ne izbaveasca. Si, evident, el nu a venit. Niciodata. In principiu, pentru ca nu are cum sa existe asa ceva.
Nici cei mai mari lideri ai lumii, din orice perioada istorica, nu au fost decat emanatia unui grup sau unui popor care nu a facut altceva decat sa isi exprime varful dezvoltarii sale. Alexandru cel Mare, de exemplu, a fost rezultatul civilizatiei si culturii Greciei antice, nu invers. Popoarele si masele isi gasesc modalitati de exprimare a nivelului lor de civilizatie prin intermediul unui lider pe care il aleg pentru a le incununa istoria.
Lasand istoria in spate si intorcandu-ne pe pamanturi romanesti, ceea ce vedem aici ramane, oricat de ingaduitori am fi, un spectacol dezolant. Chiar si daca vom fi cu totii de acord ca suntem un popor tanar, cu o istorie de putin peste o suta de ani, tot ne va fi greu sa intelegem baltirea in care ne regasim mereu de zeci de ani. L-am adorat si l-am urat si apoi iarasi l-am iubit pe Ceausescu, si pe acelasi model am procedat la fel cu toti care i-au urmat - Iliescu, Constantinescu, Basescu.
Fenomenul
