Întâmplarea este reală. Mi-a fost povestită de un prieten care a avut o funcţie importantă într-un minister de Externe al unei ţări europene. Într-un turneu prin Africa s-a văzut nevoit să traverseze un fluviu pentru a ajunge dintr-o capitală în alta. Ajuns la locul de îmbarcare, a fost martorul unei scene curioase. Sute de oameni încercau şi ei, cum pu-teau, să ajungă pe malul celălalt. Unii au sărit în apă şi au luat cu asalt şalupa "oficială" care îi era rezervată. Moment în care pilotul şi cele câteva ajutoare ale sale au început să împartă, generos, lovituri cu vâslele şi cu ciomegele pentru a-i descuraja pe pasagerii neplanificaţi.
Pe malul celălalt, scena s-a repetat. Iar dincolo de forfoteala de ţărm şi din apă, prin ploaia de ciomege, oficialul nostru era aşteptat la debarcader de omologul său din ministerul local de Externe. Îmbrăcat impecabil, cu o floare la rever, şi însoţit de o gardă militară care prezenta onorul.
Faptul că atâţia oameni sunt obligaţi să traverseze o apă în condiţii atât de degradante spune ceva despre falimentul unui întreg regim politic. Ceea ce ne aduce în preajma unei chestiuni mai generale.
Aceea a naturii puterii de stat. La ce foloseşte Statul?
Cu toate că astăzi această dimensiune este mai puţin vizibilă, construcţia şi controlul podurilor şi al viaductelor se numără printre func-ţiile esenţiale ale suveranităţii, cel puţin în ordine istorică. Suveranitatea medievală s-a susţinut adesea prin acumularea taxelor de trecere pe poduri şi prin vămi. Identitatea noas-tră europeană s-a format în matricea civilizaţiei romanilor, cei mai buni constructori de poduri şi de drumuri ai lumii antice.
Statul modern a promovat intens construcţia de poduri. Noi tehnologii au fost inventate şi încercate: podurile suspendate, structurile cu grinzi metalice sau din beton armat. În societatea modernă, podurile joacă un