Intoxicati cu delirul pseudo-nationalist, este greu sa mai gandesti astazi Biserica drept vector de securitate. Cu toate acestea, este o tema la care merita sa meditam periodic.
Nu este cazul si locul pentru a arata aici ca Biserica si credinta crestina au constituit unul dintre factorii coagulanti esentiali pentru securitatea si apararea provinciilor romanesti, iar apoi ale Romaniei reintregite. Cand spunem Biserica, intelegem prin aceasta, evident, nu numai Biserica Ortodoxa Romana (BOR), ci si Biserica Greco-Catolica, precum si celelalte culte care au contribuit la inchegarea si stabilitatea statului roman. Dar ne vom referi in randurile ce urmeaza la BOR. Gravele bruiaje ale extremismului interbelic, deturnarile si greu imaginabilele persecutii prin care regimul comunist a incercat si, in buna masura, a reusit a o subjuga, toate derivele din istoria recenta nu au ciobit vreodata din rolul coagulant al Bisericii. Nici nu se putea, in fond, deoarece capul Bisericii este chiar Hristos.
De aceea, era de asteptat in anii din urma, pe masura ce sechelele dictaturilor si ideologiilor secolului XX se vor fi indepartat, ca macar BOR sa-si rafineze discursul privitor la relatia cu statul roman, cu nationalismul, cu securitatea tarii. Lucrurile nu stau asa decat intr-o anume masura…
Pare ca unul dintre multiplele blocaje a fost tocmai insatisfactia (resimtita de o buna parte din cler) ca BOR nu a dobandit dupa 89 statutul de Biserica nationala, precum in Grecia, bunaoara. Noua lege a cultelor a facilitat un climat de egalitate intre cultele recunoscute de statul roman, ceea ce, privit in orizontul politicilor UE (de toate culorile) se dovedeste a fi un pretios avantaj strategic. Oricum, raportat la numarul de credinciosi, fiind Biserica majoritara, BOR se bucura in continuare de avantaje importante comparativ cu celelalte culte in raport cu statul.
