O femeie puternică, devotată românilor, cu „o inimă de aur şi o rezistenţă de fier” după cum o descria Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti, pe Maria, Regina României.
S-a născut în Anglia, fiind fiica ducelui Alfred de Edinburgh, fiul Reginei Victoria şi al ducesei Maria Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II-lea. Ar fi putut fi regina Marii Britanii dacă ar fi rămas pe plaiurile natale şi ar fi acceptat căsătoria cu tânărul care se îndrăgostise de ea, nimeni altul decât cel care avea să devină ulterior Regele George al V-lea. I-a fost sortită însă lui Ferdinand al României.
A sosit în regatul de la vărsarea Dunării în 1892 ca Prinţesă de România şi a fost îngrozită la început de necunoscutul ce i se aşternea în cale, însă a învăţat cu uşurinţă graiul românesc. A purtat tot timpul în gând sfaturile mamei sale, care, în timp ce fiica sa se afla în prag de plecare, i-a reamintit să aibă grijă la ţinuta pe care o va adopta, aspect care face parte din îndatoririle unei prinţese. Şi nu numai atât: „Mai spusese şi următoarele: «Mergi într-o ţară ortodoxă; să-i cinsteşti Biserica şi slujbele şi să săruţi crucea şi Evanghelia când ţi le prezintă preotul şi, când vezi pe alţii făcând cruce, să faci şi tu. Şi eu urmai povaţa, cu toate că la început, de câte ori făceam asta, îmi venea să mor de timiditate, crezând, cu oarecare dreptate, că ochii tuturor sunt aţintiţi asupra mea”, mărturisea Regina Maria în „Povestea vieţii mele”.
„Fire nesupuså”
Peste ani, vestea dramatică primită printr-o telegramă avea să sfâşie inima Reginei Maria. Mama Majestăţii Sale se stinsese într-o zi de octombrie a anului 1920. Cea care fusese centrul vieţii copiilor ei dispăruse fără să-şi ia rămas bun. Aflăm din „Însemnările zilnice” ale Reginei Maria acest cutremurător „episod”: „Duminică, 24 octombrie 19
