Au. Chiar au, din păcate. Dincolo de particularităţile fiecăreia din ele, revoltele din ţările arabe constituie pledoaria vie şi dureroasă a unui adevăr general uman, ele arătând încă şi încă şi încă o dată cât de nocivă şi de insuportabilă pentru individ şi pentru comunitate este conducerea exercitată prea mult timp de o singură persoană. Oricare şef, mai mare sau mai mic, ar trebui să vadă câtă ură, câtă disperare, câtă exasperare se acumulează, de ajunge lumea să iasă în stradă, preferând moartea, numai să nu-l mai vadă pe „ăla" conducător.

„Da, e adevărat că eu sunt în funcţie de mai bine de 10 ani, dar este cu totul altceva. Eu nu sunt un tiran! Pe mine oamenii mă iubesc, pentru că am făcut multe, foarte multe pentru ei. Ei mă roagă să mai rămân şef, înţelegeţi? Ei au nevoie de mine şi mă apreciază pentru competenţă, pentru meritele mele, pentru munca mea de atâţia şi atâţia ani. Desigur, există unii, câţiva, certaţi cu munca şi cu legea, care sunt contra mea, dar nu mă tem eu de ei!"... etc., etc. Dacă sunteţi şef şi gândiţi aşa, observaţi că nu altfel gândesc sau au gândit Ben Ali, Mubarak şi Gaddafi. Iar dacă sunteţi ferm convins că e aşa, aflaţi că aşa au gândit Saddam Hussein şi Ceauşescu. După căderea dictaturii, problema aceasta şi-a găsit o soluţie în România, limitându‑se prin lege durata exercitării funcţiei supreme în stat de către o persoană, măsură absolut necesară funcţionării mecanismului democratic. Dar este această măsură şi suficientă?

Categoric nu. Măsuri echivalente trebuie extinse la toate nivelurile, în toate domeniile sectorului de stat. Colmatarea mecanismului democratic se poate produce de la toate nivelurile, corupţia generalizată prin fuziunea structurilor mafiote cu cele statale dând măsura blocajului. Adică de ce legea să nu asigure, de exemplu, şi la nivelul primăriilor aceeaşi dinamică de la nivelul instituţiei prezi