Aproape cinci milioane de oameni s-au uitat măcar un minut la ultima ediţie a show-ului cu acelaşi nume pe un canal din România. Asta e cu vreun milion mai mult decât oamenii care au o slujbă cu contract în această ţară, şi un pic mai mult decât numărul celor cu credite bancare, deşi mai puţin decât numărul celor care umplu mall-urile într-o lună, dat fiind că asta nu e, cum ai putea crede după preţuri, distracţia clasei mijlocii. A râde de unii nenorociţi care au inocenţa de a se crede talentaţi, care e esenţa showului „Românii au talent" pare să fie o mare distracţie naţională, ca şi conlocuirea ani de zile cu Irinel şi Monica, în casa lor goală de orice interes de pe B1TV. Am auzit că e mare înghesuială de aspiranţi în România la reality-showuri: e o slujbă foarte dezirabilă să îţi bagi o cameră de luat vederi în casă şi să primeşti salariu că fumezi, înjuri, găteşti, te uiţi la televizor, vorbeşti la telefon şi aşa mai departe. Numai că nu oricine are norocul să apuce aşa ceva, deşi mai toţi oamenii pe care îi interviez eu când ofer vreo slujbă au aerul că de fapt asta caută. Sînt unii cu maxim talent, de exemplu mulţi comentatori TV, de stânga şi mai nou şi de dreapta, care reuşesc şi iau chiar bani de la televiziuni ca să fie filmaţi în starea lor naturală de dat cu părerea, deşi nu au şi nu au avut niciodată nici o bază, fie şi firavă, pentru părerile lor.

Românii au talent şi le place să audă asta despre ei înşişi, la plural mai mult ca la singular. De fapt la felul cum e organizată şcoala la noi, şi cum va fi organizată şi de acum înainte, nici să fie adevărat nu avem cum afla. Singura căutare organizată de talent e asta de talent kitsch, sponzorizată de emisiuni tabloid. Pe vremuri măcar căutam copii pentru gimnastică, moştenirea pozitivă a sportului sub socialism. Probabil că fotbalul şi el reuşeşte să mai strîngă aşa, spontan. Pianul însă, sau a