În 14 martie se aniversează 21 de ani de la lansarea publică a Proclamaţiei de la Timişoara. Datorită clasei politice postdecembriste, Punctul 8 al Proclamaţiei a rămas deziderat, lustraţia în sine fiind un semi-eşec sau un semi-succes – depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile. Avem, însă, o condamnare morală a comunismului, venită la 16 ani de la căderea lui. Avem un proiect de lege care vizează imprescriptibilitatea omorului, deci şi a crimelor comunismului, adus în discuţie după 20 de ani de la Revoluţie. Li se mai poate face dreptate, la instanţele pământene, celor nedreptăţiţi de un regim totalitar?
Concluzia la care a ajuns istoricul Marius Oprea, preşedintele Asociaţiei pentru Memoria Victimelor Comunismului şi coordonatorul Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, venit la Timişoara pentru participa la această aniversare, este că, deşi trăim într-o ţară în care comunismul a fost condamnat, nu ai cum să-l aduci pe banca acuzării.
“Foşti complici prin tăcere au devenit complici prin nostalgie”
Veţi susţine la Timişoara conferinţa pe tema “De ce nu mai (sublinierea noastră) avem nevoie de comunişti?”. De ce “mai”? Până acum am avut nevoie?
Până acum am avut nevoie de comunişti, sunt părinţii noştri. În 1989, în România au fost 3,8 milioane membri de partid. Pe lângă ei au mai fost 136.000 de informatori activi ai Securităţii, în jur de 50.000 de activişti ai partidului, vreo 25.000 de ofiţeri de securitate. Însumaţi, aceştia reprezintă o bună parte din populaţia activă a României. Cred că e timpul să ne desprindem de acest trecut şi să ni-l recunoaştem. E un proces similar cu ceea ce s-a petrecut cu Holocaustul, într-o anumită măsură. Aşa cum regimul nazist a fost silit să recunoască, datorită procesului de la Nürnberg, că şi-a decapitat într-un fel propriul popor şi p