Dintre cei 25.000 de romi trimişi în lagăre de Guvernul Antonescu, s-au mai întors acasă doar jumătate. În jur de 7.000 de deportaţi sau moştenitori ai acestora au primit despăgubiri din partea statului german.
Deportarea romilor în Transnistria a fost decretată pe 1 mai 1942 şi a început o lună mai târziu, când au fost îmbarcaţi în trenurile către Transnistria primii 11.441 de romi - 2.352 de barbaţi, 2.375 de femei şi 6.714 copii. Alţi 13.176 de romi sedentari au fost deportaţi în septembrie 1942. Datele provin din raportul Comisiei Wiesel despre Holocaust. Cele două loturi de romi trimise în Transnistria reprezentau la vremea respectivă aproximativ 12% din totalul populaţiei rome recenzate în 1930, care era de 262.501 de persoane rome.
Deportarea
Deportarea romilor nu a avut, oficial, o motivaţie rasistă, ci una de natură socială. În 1942, ordinul Mareşalului Antonescu a fost clar: „Toţi ţiganii nomazi, acei cari nu-şi pot justifica existenţa şi acei cu condamnări, vor fi adunaţi prin grija organelor Jandarmeriei şi trimişi până la 1 noiembrie a.c. în Transnistria".
„Consider, în condiţiile în care criteriul de deportare ar fi fost doar cel de natură socială, al menţinerii siguranţei populaţiei, că ar fi trebuit să fie deportaţi doar romii care comiteau infracţiuni grave, însă documentele şi mărturiile supravieţuitorilor arată că au fost deportaţi şi romi care nu erau certaţi cu legea", susţine Adrian Furtună, co-autor al ultimei cărţi despre Holocaustul romilor, „Sostar na rovas?" (De ce nu plâng - n.r.). În continuarea argumentaţiei sale, Adrian Furtună precizează: „Un alt argument care susţine politica de purificare etnică a lui Ion Antonescu este acela că au fost deportaţi foarte mulţi romi care locuiau la sate, iar din mărturia sa reiese că problemele cele mai grave Proxy-Connection: keep-alive Cache-Control: max-age=0 au întâmpinate