Versiunea italiană originală a acestui text a apărut pe 7 martie 2011 în cotidianul italian online Lettera43.it. Traducerea aparţine autorului.
Într-o anumită măsură, plagiatul e mai curînd o artă a admiraţiei decît un viciu. Sau, dacă e totuşi un viciu, e unul din acele vicii pardonabile, benigne, un pic chiar „virtuoase“, ca să zic aşa. Mai presus de orice, plagiatorul e un om îndrăgostit de frumuseţea cuvintelor (cuvintele altora, vreau să spun), „izbit“ de această frumuseţe într-un mod irezistibil. Mai mult decît atît, s-ar putea chiar spune că el nu e un răufăcător, ci mai curînd o victimă. Dacă e vinovăţie în toată povestea asta, vinovat e textul plagiat însuşi. Întocmai se întîmplă în unele sisteme juridice musulmane unde, în cazurile de viol, femeia e aproape întotdeauna cea care ajunge să fie condamnată. Pentru instigare la viol, desigur.
Lăsînd gluma la o parte, vă puteţi întreba: dacă plagiatul este o artă a admiraţiei, atunci ce anume e în neregulă cu el? De ce-l condamnăm pe plagiator? Dintr-un motiv foarte simplu: plagiatul e un lucru urît din cauză că e act de iubire însoţit întotdeauna de unul de trădare. La limită, plagiatorul ar trebui să rămînă doar un copist. Meseria lui nu e să scrie, ci să transcrie. Cînd textul original e schimbat, tradus sau „îmbunătăţit“, atunci plagiatorul devine un simplu hoţ de cuvinte.
Ca să nu rămîn într-un plan abstract, am să dau un exemplu: după cum se va vedea în cele ce urmează, unele pasaje din lucrarea Orme del sacro. Il cristianesimo e la desacralizzazione del sacro de Umberto Galimberti (Feltrinelli, 2000) sînt luate, lacom, „cu împrumut“, ca să zic aşa, din Şase maladii ale spiritului contemporan, carte scrisă în anii ’70 de un filozof român mai puţin cunoscut, Constantin Noica (am păstrat aici sensul textului original, adresat evident pentru un public italian căruia
