Nu ii era frica de nimic. N-avea spaime. Prindea sarpele cu doua degete de dupa cap, nu ca alte muieri, care zbiara doar cand il vad. Daca era incaltata, sarea cu picioarele pe el si-l facea una cu pamantul. Asa era ea, cand era tanara, asa era mai demult. Facea tot ce era de facut la casa omului. Doar ca n-a calarit si n-a cosit niciodata, astea nu le-a facut, nu, caci astea se tin de lumea barbatilor.
I-ar fi fost si rusine sa tie coasa in mana, cu patru feciori in casa si cu barbat zdravan langa ea. Asa-i la padureni. Nu stai sa-ti puie cineva de-a gata, in blid. Daca vrei sa traiesti, si nu oricum, te zbati. Iara femeia padureanca e mult mai mandra si mai apriga decat suratele din campie. Si ea, Maria lui Moise Hateganu al Tomutonii, din satul Cernisoara Florese, n-a iesit niciodata din matca neamului ei.
Frunza neagra
Drumul care urca spre satul ei trece prin padure. E drum de iarna, greu, prin nameti. Ca o intoarcere la un anotimp de care cei din vale tocmai s-au despartit. In spatele masinii raman urmele rotilor in omatul neatins, singurele semne care ne mai leaga de locul din care-am plecat. Telefoanele au amutit, si inaintea noastra se deschide tulburatoare, in toata splendoarea ei, iarna. Urcam si, de-o parte si alta a drumului, dealurile acopera cu umbra lor alburie drumul ingust. Tinand firul apei, ajungi pe culmile cetoase ale Mogului, din sus de Valari, in Muntii Poiana Ruscai. O lume suspendata in timp, departe de zgomotul buimac al oraselor. Un om ne face semn sa oprim. E din Lunca Cernei, dar o ia peste dealuri, la Cerisor. Ii spun pe cine caut si intra in vorba imediat. "Nana Marie a lui Moise al Tomutonii? Dapai cine n-o stie, prin satele astea de padureni? Cunoaste toate florile de pe lumea asta, ca nimeni alta, stie la ce-s bune, stie cum sa le culeaga si cum sa le fiarba", imi spune. N-am aflat insa decat acolo,