De la zece mii de kilometri, tragedia pe care o trăiesc acum japonezii ni se pare apocaliptică. Românii o comentează în înveliş emoţional apocaliptic. În contrast, o româncă… din Japonia, contaminată probabil de educaţia japonezilor şi de comportamentul lor în împrejurări extreme, relata pentru media de la noi, cu calm şi cu o gravitate sobră, ce vedea ea şi ce trăia acolo. Cutremurul e devastator, spunea, dar aici nu-i panică. Organizarea este exemplară. Avem cu toţii încredere în autorităţi. Nimeni nu dramatizează nimic. Aşa că vă rog şi pe dumneavoastră să nu mai dramatizaţi.
Paralela dintre lumi atât de diferite mă împinge să-l parafrazez pe un biograf al lui Aristotel, care scria: "Ce-am înţeles este foarte interesant. Ce n-am înţeles ar putea fi şi mai interesant". În 1994, după o călătorie de câteva săptămâni în Japonia, gândeam într-adevăr că tot ce-am putut să înţeleg, din ce văzusem şi simţisem într-un timp relativ scurt, constituia un fond documentar extrem de interesant. Dar probabil că adevăruri şi mai interesante erau ascunse dincolo de semnele de întrebare, îngroşate în carnetele mele de însemnări fără să reuşesc să le înţeleg. Bunăoară, nu reuşisem să înţeleg, atunci, de ce criza japoneză, ce dura de patru ani şi care se adâncea, nu alarma Japonia. Şi nici de ce, un an mai târziu, violentul cutremur de la Kobe nu i-a schimbat reacţia faţă de criză. Nedumerirea mea a fost şi mai mare. Nu înţelegeam cum, nici măcar atunci când nu doar infrastructura, ci şi conştiinţele le fuseseră zguduite, japonezii nu ieşeau la bătaie cu criza care se agrava. Ce aşteptau? Am început să înţeleg după ani buni, timp în care am citit nenumărate analize despre criza japoneză şi abia apoi, dintr-o perspectivă nouă, mi-am recitit însemnările de la întâlnirile pe care le avusesem în Japonia cu scriitori, cu analişti financiari, c
