Tragedia care a lovit Japonia zilele trecute se poate abate oricând şi asupra altor ţări. Chiar dacă nu suntem în calea nici unui tsunami de proporţiile celui care s-a prăbuşit pe malurile japoneze ale oceanului, nici noi nu suntem pe un teren absolut sigur. În paranteză fie spus, cine s-ar putea crede în siguranţă pe un Pământ care, în adâncuri, fierbe şi se zbuciumă, mai ceva decât o fac, deasupra lui, oamenii. Poate că de aici şi vine neliniştea noastră, a tuturor.

Privim cu toţii nenorocirea din insulele japoneze şi nu ne putem opri o întrebare: oare dacă s-ar întâmpla la noi, cum ar fi? Nu cum ar fi cutremurul de opt grade şi ceva pe scara Richter, asta cam bănuim, ci cum ar fi în continuare. Câteva sugestii ne pot da filmările de la inundaţiile de anii trecuţi. Vizite înalte, daruri de pantofi cu tocuri cui, jucărele strecurate copiilor sinistraţi prin portiera întredeschisă a unui automobil de lux, promisiuni, promisiuni, promisiuni. Şi, să nu uităm asta, cetăţeni care stau la o bere, aşteptând să le facă treaba militarii şi cei de la ISU. În contrast cu asta, am văzut deja, când încă replicile nu se potoliseră, cetăţeni japonezi spălându-şi obiectele recuperate şi încercând să ia de la vreun capăt reaşezarea lumii lor pe picioarele ei.

Nu spun o mare noutate când adaug că diferenţele sunt la fel de vizibile în timpuri liniştite ca şi-n timpuri de nenorocire şi restrişte. Văd stând şi aştep-tându-şi lucrătorii zeci, sute de şantiere deschise pe drumuri publice, pe celebrul Pod Basarab, pe aşa-zisa autostradă Transilvania, peste tot. Mentalitatea lui „staí, dom'le, că nu dau turcii!" e intactă ca acum nu ştiu câte secole. Numai că acum ea nu se mai exprimă astfel, ci în cuvinte de lemn meşteşugite şi nu o mai exprimă cei care fac lucrările, ci chiar comanditarii în numele nostru, adică aceia însărcinaţi cu administrarea domeniului respectiv, prim