O dată în an, ca şi cum de două ori ar fi o doză fatală, un coleg mai tânăr mă previne că sunt duşmănit. Şi nu oricum, ci mai mult decât îmi pot închipui. Nu l-am întrebat niciodată cine mă duşmăneşte şi dacă persoanele şi-au dezvăluit şi motivele. În urmă cu un deceniu, viaţa ori, mai bine zis, moartea mi-a dat un motiv foarte convingător de a-mi controla umorile rele. Am păstrat din ele doar partea care mă ajută să-mi fac meseria, dar în rest nu invidiez, nu detest, nu urăsc şi nu mă implic afectiv în nici o situaţie care ar presupune o trăire accentuată. Dacă e să trăiesc cu un accent obositor de natură a mă consuma sufleteşte, s-ar putea să nu mai trăiesc deloc. Uneori, un prag medical devine şi unul moral.

Câştigul a fost dublu: nu numai că nu am reacţii riscante şi obositoare – cum ar fi enervarea sau ranchiuna la nivelul maxim –, dar nici nu mă interesează ce cred unii şi alţii despre mine. E bine că sunt duşmănit. De fapt, ar trebui să spun că e normal. Înseamnă că exist. Aşa trebuie privită situaţia.

O pricină a acestei duşmănii latente, care nu-mi va fi probabil niciodată exprimată clar şi direct, e antisemitismul. Nu sunt evreu, dar pentru că mutra mea se potriveşte cu ce cred foate mulţi români că ar fi mutra tipică de evreu, suport un reflex antisemit. Nu ajunge să fie la vedere, însă funcţionează ca spirit. Acum mă distrez observând reţinerile unor interlocutori şi uşurarea cu care râd atunci când, fără nici o legătură cu subiectul în discuţie, precizez că nu sunt evreu. Bieţii oameni! Ei m-ar simpatiza, dar cum au fost învăţaţi sau au învăţat singuri că e o problemă cu evreii ăştia, care se ocupă cu arta şi cu scrisul, se tem că greşesc apreciindu-mă. Din această stare confuză, în ei se adună o duşmănie. Se duşmănesc mai întâi pe ei, că nu pot să îşi stăpânească simţirea şi gândirea, iar cu vremea transferă jumătatea de duşmănie de sine