Dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri prezidenţiale, Crin Antonescu ar fi ales preşedinte al României. Este câştigător meritoriu şi detaşat al prezidenţialelor din sondajele de opinie.

Dar alegerile vor avea loc abia peste trei ani. Adică peste o veşnicie, pentru că în România nicio construcţie nu durează atât de mult; nimeni n-are răbdare. Partea proastă e că nici măcar nu putem vorbi despre vreo construcţie, ci doar despre orgolii şi slăbiciuni omeneşti.

Crin Antonescu are numeroase calităţi, dar şi prea nesuferite defecte. Seamănă, în multe privinţe, cu Traian Băsescu. Dar între ei există o mare deosebire: actualul şef de stat şi-a îndepărtat numeroşi susţinători iniţiali şi mulţi colaboratori apropiaţi numai după ce s-a văzut cu sacii în căruţă. Aşa şi-a făcut norocul: lucrurile au fost tot timpul precipitate. Prima candidatură la primăria Capitalei a apărut aproape din senin, în ultima clipă, şi lumea, fără să apuce să-şi revină din şoc, l-a urmat sau ba. Cam la fel a fost şi cu episodul "Dragă Stolo": alegătorii Alianţei D.A. şi-au spus că Băsescu ţine mai mult la tăvăleală şi aşa sunt şanse mai mari să-l bată pe Adrian Năstase (iar altceva nu mai conta atunci). Poate de aceea oamenii au venit la început alături de el, apucând să se dumirească în legătură cu personajul abia după o vreme, când deja votaseră sau deja îl consiliaseră, seduşi de impetuozitate.

Crin Antonescu nu are aceeaşi şansă. A fost bătut la prezidenţialele din 2009 (n-a avut la dispoziţie un partid suficient de puternic încât să-i asigure prezenţa în turul al doilea de scrutin), apoi s-a căţărat în fruntea sondajelor de profil. Dar pare că a ajuns să confunde sondajele de opinie cu realitatea, să creadă că e cel mai bun, că e imbatabil, că el şi numai el deţine adevărul absolut. S-a îndrăgostit de sine. Îşi ajunge. Şi asta începe să-l piardă. Atunci când