Foto: Cristian Marcu Pe nuca numită Pământ s-a petrecut şi se petrece încă o tragedie. Cea din Japonia. Ea se îngroaşă zilnic, ca un râu al infernului pe care încercam să-l descifrez, copil fiind, în picturile bisericeşti. Desenat în negru, râul căra spre împărăţiile întunericului trupurile păcătoşilor pedepsiţi de Dumnezeu, îmi explica bunica. Cu ce au păcătuit japonezii? I-am văzut la ei acasă harnici, metodici, disciplinaţi, construind, în insulele lor sărace, o civilizaţie unică pe planetă. Cutremurul? O respiraţie zilnică a pământului cu care erau obişnuiţi. Constructorii lor au imaginat în Tokio şi apoi au ridicat uriaşe clădiri pe roţi, în unele m-am suit şi eu, care, la mişcările tectonice, au remediul incredibil de a se menţine nevătămate.
Şi totuşi, furia pământului, petrecută undeva în Pacific, acest uriaş de apă care pare, oriunde l-am văzut, şi în Vietnam, şi în Hong Kong, şi în Filipine, şi în Singapore, o reptilă adormită, a avut un coşmar şi s-a zbătut urât. O parte a Japoniei nu mai există. Sau dacă există e asemenea unui cimitir acvatic. Stafia nucleară, cea care a bântuit Ţara Soarelui Răsare după război, prin tragediile de la Hiroshima şi Nagasaki, reapare azi multiplicată, înmiită prin moartea care staţionează în centralele cu uraniu. Şi ele, paşnicele furnizoare de energie pentru inegalabila civilizaţie niponă, au fost clătinate de seism şi luate în stăpânire de valurile ucigaşe. Mai poate face ceva o lume clătinată din toate rânduielile ei, se mai poate salva în vreun fel? Românii din Japonia (în fuga lor de acasă au ajuns şi pe acolo) se arată impresionaţi de demnitatea afişată de japonezi, de calmul cu care privesc şi întâmpină infernul. Guvernul lor ia – se mai poate oare? – măsuri precise.
Poporul, nemilos încercat de cutremur, de munţii valurilor prăvălite peste oraşe, de exploziile nucleare îşi păstrează încă neştir
