Sînt personaje, din prozele tale mai vechi, care te vizitau, care îţi cereau audienţă, rugîndu-te să le faci o nouă poveste? Da, sînt multe personaje. Mai toate romanele mele îşi au, uşor, rădăcina în volumul de povestiri Cheta la flegmă, o carte cu un titlu dizgraţios, dar la care ţin foarte mult. Multe personaje din Cheta la flegmă apar, sub o formă sau alta, în cărţile următoare. Cred că personajul din prima nuvelă, acel băieţel, trece după aceea, ca adolescent, într-un alt volum de proză scurtă, în Băieţi de gaşcă, ajungînd maturul Victor din În iad toate becurile sînt arse. Cam aşa văd filiaţia personajului meu. Ai preluat cîteva pagini dinBăieţi de gaşcă pe care le-ai inclus în În iad toate becurile sînt arse. E aproape toată nuvela care dă titlul volumului – Băieţi de gaşcă; am scos cîteva lucruri, pe altele le-am prelucrat. Discutam cu Daniel Cristea-Enache, care făcuse o contabilitate, cîte pagini din Băieţi de gaşcă sînt preluate în acest volum. El numărase 40 de pagini. Din 240 de pagini, o şesime din roman e preluat din Băieţi de gaşcă. Mă rog, sîntem într-un postmodernism în care cred că se permite ca un autor să-şi preia fragmente din volume mai vechi, să le reaşeze, să le reasambleze. Eu nu văd nici o problemă. Şi noi sîntem în reaşezare, în schimbare, nu rămînem aceiaşi. Cum a ajuns Victor să-ţi ceară audienţă? De ce s-a vrut personaj? Mă urmăreşte de mult o problemă, am o obsesie cu gaşca, cu solidaritatea de gaşcă. Cînd spungaşcă, mă refer la acea lume, în afara realităţii, care se construieşte după alte reguli. Gaşca este, deseori, o lume în sine, care priveşte cu ostilitate lumea adulţilor, funcţionează după cu totul alte reguli, e efervescentă, e vie. Sînt lucruri care, dacă le citim pe sărite, par vulgare. Numai că ei, adolescenţii de gaşcă, funcţionau ca un corp comun, cu simpatii comune, cu empatie. Pentru tine, de ce e gaşca o problemă