Regizoarea Carmen Lidia Vidu spune că, dacă e un loc în Bucureşti unde să faci un spectacol elegant, acel loc e Odeonul. Iar un spectacol despre un mic prinţ ar trebui să fie, mai ales, elegant. Micul Prinţ de la Odeon nu e un spectacol pentru copii mici – cel mai potrivit ar fi ca ei să ştie deja să citească, să poată urmări o desfăşurare narativă, dar să creadă în continuare în prinţul care vorbeşte cu fiinţe întrupate de oameni pe ecrane bidimensionale. Scena e ca şi goală – e un peisaj celest, cu stele (e adevărat, pîlpîie cam obositor) şi nori pe care se proiectează imagini şi text. Iar în scenă intră Micul Prinţ, îmbrăcat într-o salopetă neagră, de aviator. Alexandru China-Birta, la cei 11 ani ai lui, stă singur în faţa spectatorilor, timp de o oră întreagă, cu zîmbetul lui sfios, pentru a spune istoria unicului locuitor al unei mici planete, călător în Univers şi extraterestru pe pămînt. În afară de el, toate celelalte personaje sînt apariţii video. Chiar şi Floarea (Jeanine Stavarache), tovarăşa lui de viaţă de pe mica planetă, a cărei vanitate îl face pe Prinţ să pornească în călătorie. Micul Prinţ e cartea unui anume moment din viaţa foarte multor copii, şi a fost adaptată în toate modurile posibile, în benzi desenate, filme şi piese de teatru (Richard Burton a cîştigat un Premiu Grammy pentru înregistrarea poveştii). Sînt scriitori care rămîn pentru totdeauna autorii unei singure opere – e şi cazul lui Antoine de Saint-Exupéry, delicatul aviator prăbuşit cu avionul său în Mediterana, la 44 de ani. „Nu vedem bine decît cu inima. Esenţialul e invizibil ochilor noştri“ – sînt cuvintele cu care se identifică filozofia Micului Prinţ, cele pe care i le spune, în vizita lui pe Pămînt, Vulpea, ce se cere domesticită pentru a-i putea deveni prietenă. Cu blana care-o înfăşoară şi cu vocea ei suavă, Rodica Mandache e o Vulpe blîndă şi sperioasă, dezamăgită şi î