„Românii, aceşti fraţi îndepărtaţi ai italienilor, au dat dovadă de patriotism şi de un exemplu de concordie pe care noi, italienii, sîntem gata de a-l urma. Unirea Principatelor va prepara unirea tuturor italienilor într-un singur corp, deoarece, de-acum înainte, nimeni nu va mai putea să împiedice, astăzi, ca minunatul act ce s-a împlinit la poalele Carpaţilor să nu se realizeze şi la picioarele Alpilor“… Aşa-l întîmpina, în martie 1859, marele Camillo Benso, conte de Cavour, pe atunci încă doar prim-ministru al Regatului Sardiniei (denumirea oficială a statului piemontez, ce cuprindea şi Sardinia şi care, sub conducerea familiei de Savoia, şi mai cu seamă a celui mai important dinast al acesteia, regele Victor Emanuel al II-lea, constituia, încă dinainte de Revoluţia de la 1848, nucleul şi motorul de la care pornise deja, ideatic, dar şi practic, lupta pentru apropiata, viitoare unitate a Italiei), pe Vasile Alecsandri, ministrul de Externe doar al Moldovei încă, sosit în vizită oficială la Torino, capitala micului regat, tocmai pentru a anunţa dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Cavour sprijinise cu fervoare unirea Principatelor încă de la Congresul de la Paris, din 1856, cu gîndul – ca şi Prusia – la propria, preconizată, unitate naţională, sperînd, astfel, pe bună dreptate, să creeze un util precedent. Sardinia, de departe cea mai modestă din rîndul marilor puteri, îşi cîştigase locul la masa negocierilor tocmai prin clarvăzătoarea sa angajare, în ultimul moment, în coaliţia antirusă din Războiul Crimeii, la care contribuise cu un corp de numai 15.000 de soldaţi, comandaţi de legendarul general Alfonso La Marmora – ceea ce i-a asigurat un loc şi printre cele Şapte Puteri Garante ale Principatelor (statut confortabil, care înlătura definitiv spectrul protectoratului rusesc, reprezentat, vreme de aproape 30 de ani, de Regulamentele organice – premisa m