La un deceniu după Marfa şi banii, cel mai nou film al înaintemergătorului Cristi Puiu combate stagnarea din cinematografia noastră. Noul Cinema Românesc s-a născut în primul an al mileniului trei: pe 1 iunie 2001, avea premiera lungmetrajul de debut al lui Cristi Puiu, Marfa şi banii, deschizător de drum pentru cineaştii autohtoni. Însă adevărata recunoaştere internaţională a „Noului Val“, cum era atunci botezat, a venit patru ani mai tîrziu, odată cu cel de-al doilea lungmetraj al regizorului, Moartea domnului Lăzărescu, apreciat de criticii şi cinefilii din întreaga lume. Acum, în primul an al noului deceniu, prin Aurora, acelaşi Cristi Puiu examinează, implicit, fundamentele modelului cinematografic (transformat treptat într-o modă) pe care el însuşi l-a introdus şi impus. Cu personajul central, inginerul metalurg Viorel Ghenghea, facem cunoştinţă (în noua versiune a filmului, lansată pe 11 martie în circuitul cinematografic autohton) încă din pregeneric. În halat de lucru şi cu cască de protecţie, el se integrează perfect într-un decor (post)industrial cunoscut. Îl vedem vorbind cu un coleg de muncă, fără a auzi ce-şi spun unul altuia din pricina zgomotelor specifice unei fabrici, apoi izolat, meditînd pierdut sau mîngîind un cîine. După generic (în care, la distribuţie, nu apare numele interpretului lui Viorel), îl revedem, la răsăritul soarelui, fumînd la fereastra unei bucătării. În următoarele aproximativ 180 de minute (după timpul nostru, pentru că, după timpul lui, trece mai bine de o zi), îl urmărim pe protagonist intrînd în contact, prin diverse modalităţi (de la o banală privire la... cîteva gloanţe), cu tot felul de persoane. Unele dintre acestea ajung personaje, dar relaţia lor cu Viorel nu ne este imediat clară, cum se întîmplă în cele mai multe filme. Pentru spectatorul care vede Aurora, primul lucru clar este că vreo trei ore nu va cunoaşte