"Iisus Hristos e cel mai mare om din toata lumea si totusi n-a primit Premiul Nobel". Cind Ceausescu "s-a facut" presedinte al republicii (in 1974, aflu de la dl. Google), ziarul "Scinteia" a publicat, zile la rind, pagini intregi cu telegrame de felicitare, de la sefi de stat si de guvern, de la fel de fel de institutii, mai mult sau mai putin academice, precum si de la diverse personalitati politice si/sau culturale. Cam toate bateau cimpii, in limba de lemn diplomatic. Una singura era, pe cit de scurtissima, pe atit de plina de umor, pentru cine stia sa citeasca: "Va felicit pentru instituirea sceptrului prezidential". Expeditor - Salvador Dali. Tot hazul si toata ironia sint de aflat in asocierea celor doi termeni incompatibili: sceptrul, regalprin definitie si traditie, devine un derizoriu simbol prezidential, mai ales daca e asumat de un comunist, dictator notoriu. Lui Dali, profesionist al excentricitatilor de tot soiul, nu putea sa nu-i placa - si sa n-o santioneze - aceasta paradoxala instituire, venita de la un ins, mic de stat dar mare la sfat, care se deda la tot felul de jocuri politice, facind pe mediatorul intre Occident si Orient, intre Moscova si Beijing, intre arabi si semiti. Apoi, Dali - el insusi un bufon dictatorial - era se/dus, inca din tinerete, de dictatori. Il admira pe Franco. In anii de ascensiune a nazismului si, deopotriva, a suprarealismului, se afisa ca admirator al lui Hitler, perorind ca viitorul se afla in suprarealism si in national-socialism. Andre Breton l-a numit "Fuhrerul Suprarealismului". Intr-o pictura in ulei pe lemn, intitulataEnigma lui Hitler,expusa la New York, plasa, in stilul sau socant, o fotografie adictatorului intre cinci boabe de fasole si o bita mica... Expozitia a facut furori, dar trena de nazist a atras atentia CIA: tocmai fusese prinsa o retea de spioni germani care vroiau sa arunce in aer o uzina americana