După mai bine de o lună de ezitări şi tăceri vinovate, ţările democratice fac, în sfârşit, primul gest de fermitate faţă de liderul de la Tripoli, Moammar Gaddafi. A fost o lună în care civilii, indiferent de care parte a baricadei s-ar fi aflat, au avut grav de suferit. Şi alături de ei au suferit şi cetăţenii străini care locuiau sau lucrau în Libia. Sper că acţiunile militare ale unor ţări NATO, care acţionează în limitele mandatului primit din partea Consiliului de Securitate a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin recenta Rezoluţie adoptată de el, să permită încetarea violenţelor împotriva civililor. Dar experienţa unor astfel de acţiuni, oricât de bune ar fi intenţiile celor care acţionează, arată că, fără o justă măsură, ele pot genera şi mai multă suferinţă. Trebuie să fim pregătiţi să facem faţă unei crize umanitare grave. De aceea cred că este important ca România, indiferent de poziţia pe care o va adopta în legătură cu aspectele militare ale operaţiunii, care decurg şi din poziţia noastră de membru al NATO, să insiste pentru pregătirea unor operaţiuni umanitare destinate ajutorării persoanelor care sigur vor fi obligate să părăsească zonele de conflict. Moammar Gaddafi trebuie să părăsească puterea. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Libienii au dreptul la libertate şi democraţie, la o viaţă demnă. Trebuie să fim atenţi ca acest conflict să nu degenereze într-un război civil, pe care liderul de la Tripoli să-l folosească drept motiv pentru a accentua represiunea împotriva adversarilor săi politici. Avem o mare răspundere faţă de viitorul zonei. Schimbările din Libia, ca şi acelea din Egipt şi Tunisia, sunt, în esenţa lor, inspirate de valorile care stau la baza construcţiei europene. Nu trebuie să-i dezamăgim pe cei care îşi pun speranţa în noi, pentru a-şi schimba viaţa. Criza aceasta a pus în evidenţă, odată în plus, slăbiciunile diplomaţiei româneşti şi