Schimbare de regim este cuvântul de ordine pe care nimeni nu-l pronunţă. Pentru comunitatea internaţională a statelor democratice, regimul de la Tripoli sub colonelul Gaddafi şi-a pier­dut legitimitatea. Mai mult, ac­­ţiu­nile sale din ultimele săptămâni au creat un larg consens regional şi in­ternaţional. Încălcările drepturilor omului şi violenţele din ţara pentru ca­re regimul poartă responsabilitatea sunt de o natură suficient de gravă pentru a cere o reacţie consistentă a co­munităţii internaţionale. Atât Liga Ara­bă, cât şi Naţiunile Unite au certi­­ficat acest lucru în rezoluţia 1970 şi 1973 a Consiliului de Securitate al ONU.

Până şi ţări care sunt îndeobşte reticente la uzul forţei şi mijloacelor militare pentru a rezolva "probleme interne" ale unor state suverane au agreat rezoluţiile. Avem astăzi un întreg mecanism legal completat de o masivă grupare de forţe şi capabilităţi militare puse la dispoziţie de o coaliţie în mare măsură formată din state occidentale.

Succesul operaţiunilor aeriene iniţiate sâmbătă depinde de durata procesului şi credibilitatea rezulta­tului. Ele vor fi susţinute de opinia publică atât timp cât sunt percepute de populaţia din regiune şi, pe termen mai lung, de cetăţenii ţărilor participante la operaţiuni ca fiind proporţionale, juste şi eficiente în a opri vărsarea de sânge provocată de regimul Gaddafi.

Aici încep problemele oricărei intervenţii umanitare condusă de Vest. Limbajul rezoluţiei 1973 a CS al ONU este ambiguu pentru obiectivele de durată. Acest lucru nu schimbă datele problemei, dar li­mi­tează obiectivele şi mijloacele la dispoziţia acestei coaliţii. De asemenea, capabilităţile militare la dispoziţia statelor europene care participă la operaţiuni sunt net superioare forţelor regulate şi mercenarilor regimului libian, dar nu sunt probabil suficiente pentru o operaţiune de amploare şi de durată. Cri