Un sentiment profund, regăsit în sufletul oricărui tânăr care încearcă o mişcare pe tabla de şah a vieţii, face dintr-un simplu pion un gând. Poate unul aparent abstract, dar care se cufundă în adâncuri, undeva unde nu ai nevoie de nicio cheie - soluţia este pur şi simplu acolo.

Luând în considerare o cutie - una oarecare, am putea spune că în mod cert ar conţine ceva frumos, un cadou - un pachet - o surpriză - un om. Nu, într-o zi supraestimată am zice că dăm de un kinder-surprise. Oricât de ieftin ar fi, ni-l putem doar imagina. De ce aşa? Pentru că astfel de cutii nu vin de nicăieri şi nu au nicio destinaţie. Născocim orice parte a lucrurilor dar nu vedem decât 4 pereţi cartonaţi ai aceleiaşi cutii.

Da, aşa îmi place mie să privesc lucrurile. Îmi pregătesc concluzii şi mi le susţin. În continuare am să-mi indes viaţa în această formă cubică. Partea de acoperire va fi în mod evident o bucată de carton. Una pe care am să o numesc familie şi prieteni. Este ceva ce nu-mi place. Am acum o cutie mult prea mică şi care nu-mi inspiră nimic. Pe un perete exterior am să scrijelesc două linii: una a mea şi una a familiei. Paralel, două cercuri: unul al meu, unul al prietenilor iar în mijloc am să-mi încerc talentul colorând o prăpastie sau... cam aşa ceva. Nu prea mă atrage arta plastică, dar când este nevoie, este. Tind să cred că acoperişul "casei mele" nu este prea solid. Materialul: nevoile şi grijile pe care le-aş putea avea nu sunt evidenţiate şi din această cauză se cam zgâlţâie întreaga mea placă de carton. Am exact ideea potrivită. Fac din această "placă" două bucăţi mai mici. Întrucât am o viaţă mult prea scurtă, aş putea rămâne doar cu familia. A doua bucată de carton o las undeva pe stradă. Cineva o să calce pe ea şi o zică: "prietenie - mormânt al oricărui suflet". Potenţialele nevoi pot aştepta. De fapt nu...

Grijile nu mi le ascultă