Sezonul convocării adunărilor generale ale acţionarilor în măsură să aprobe situaţiile financiare ale exerciţiului 2010, precum şi să decidă repartizarea profitului net este în plină desfăşurare.

Tocmai de aceea am considerat utilă investigarea politicii în domeniul dividendelor a emitenţilor români, ştiut fiind faptul că aceasta constituie un factor important de fundamentare a deciziei de achiziţie a unei acţiuni.

Teoria delimitează trei curente principale în domeniul dividende:

a) teoria Gordon-Linter, cunoscută şi sub denumirea de teoria vrabiei din mână, care consideră că investitorii privilegiază dividendul, ceea ce antrenează, în mod logic, majorarea cursului bursier al acţiunilor acelor emitenţi care decid alocarea de dividende importante;

b) teoria Modigliani-Miller potrivit căreia investitorii nu fac delimitări între câştigul din dividende şi cel obţinut din aprecierea cursului acţiunii;

c) teoria Lintzerberger-Ramaswamy ce privilegiază internalizarea profitului net, opţiune justificată mai cu seamă din punct de vedere fiscal, ştiut fiind faptul că în multe zone profitul reinvestit beneficiază de o impozitare mai redusă. În acest caz investitorii urmăresc creşterea pe termen lung a valorii firmei.

Indiferent de abordările teoretice dividendul are un rol important de semnalizare a performanţelor financiare obţinute de către un emitent, fiind pârghia care delimitează firmele performante de cele neperformante datorită faptului că este imposibil de manipulat contabil, spre deosebire de profit de exemplu. Din punct de vedere tehnic un emitent poate decide alocarea unei rate constante în timp din profitul net către dividende (cazul Coca-Cola care repartizează constant 50% din profitul net către dividende), alocarea unei sume constante sau în creştere sau politica reziduală care presupune satisf