Pentru poetul simbolist Mircea Demetriade tutunul este cum se exprimă G. Călinescu un mijloc de a se sustrage realului. Este chiar un drum al nemuririi spre paradisul artificial: Urce profumul / Din narghelea, / Cu dânsul fumul / Pe mintea mea. // Tutun, tutun, tutun / Suim prin al tău fum / Tutun, tutun, tutun / Al nemuririi drum. // A ta beţie / Tutun divin / Mi-arată mie / Un rai ce-i plin (Renegatul, 1893).
În poemele lui Demetriade beţia olfactivă, sinestezia şi narcoza sunt foarte prezente: Beţia cuvânt sfânt / Lăsată-i pe pământ / În flori mirositoare / În inimi iubitoare / Şi-n planta ce fumăm / La cer să nenălţăm sau flora tropicală ce-mbată şi omoară, putrede-orhidee, bolnave scandaloase, filtruri satanice, beţia luxuriei nebune, orchestra de senzaţii etc.
Mircea Demetriade: Haşiş, otravă cruntă
În melopeea în trei acte compusă de Mircea Demetriade (Renegatul, 1893), protagonistul Mahmud este un român convertit la Islam şi stabilit la Istanbul. Desuetă şi plină de locuri comune, piesa a fost pusă în scenă la Teatrul Naţional, în ianuarie 1893, cu Constantin Nottara în rolul principal. Înconjurat de cadâne, hanâme şi de muzicanţi cântând manele tânguitoare, Mahmud îşi îmbie tovarăşii de orgii să se îmbete cu alcool (rachiu cu mastic), interzis de Coran (băutura de lege blestemată), dar şi cu licitul haşiş: Prietini staţi, acasă la voi aci sunteţi. / Murat, haşişuţi place, de vrei să te îmbeţi / Din palme bate, robul
veni-v-aci pe loc.
Răpus de melancolie (Cu cât mai mult în juru-mi se strâng averi, eu caz / Urâtul mi-e tovarăş, ce nu-mi mai dă răgaz), renegatul Mahmud se hotărăşte să se sinucidă cu haşiş: Haşiş, otravă cruntă, dar dulce multor, vreau / Prin tine locuinţa de veacuri să mi-o iau!.
Nu este posibilă sinuciderea prin inhalarea de fum de opium sau de haşiş. Şi totuşi, poetul îl fa