Cristi Puiu deconstruieşte regulile thriller-ului şi nu pune nimic înapoi: ne lasă într-un neant ca acela din inima neagră a lui Viorel. Marea problemă cu peliculele despre psihopaţi şi cazuri patologice este faptul că, oricât ar încerca autorul, acea parte obscură, de neînţeles, a naturii umane rămâne imposibil de iluminat.

„Aurora" e genul de film destinat să producă o falie adâncă între cei care-l consideră o capodoperă sumbră, provocatoare, solicitantă, o redută a cinemaului arthouse,care refuză orice compromis comercial, şi cei care îl percep ca pe un experiment în tortura cinematografică. Mă încadrez în cea de-a doua categorie. L-am găsit insuportabil de lung, urât, nihilist şi, mai grav, plicticos.

Iar banalitatea crimei, tema lui principală, e deja extrem de banală... Ce distanţă de la largheţea umanistă din „Moartea domnului Lăzărescu" (cel mai important film românesc al tuturor timpurilor), de la povestea universală a muribundului neglijat de un sistem pentru care o viaţă e doar un număr pe o hârtie la lumea nevrotică şi claustrofobă a unei minţi bolnave din „Aurora"... Primul îţi cere identificare şi empatie, al doilea ţi le refuză şi te împinge la o contemplare aridă.

Virgil e un bărbat ursuz şi antisocial, care se mişcă aparent fără ţintă în spaţii dezolante şi apartamente semi-mobilate. La început, Puiu nu ne spune mai nimic despre el şi trebuie să ghicim, pas cu pas, care e situaţia sa familială (e divorţat) şi ce relaţii are cu cei pe care îi întâlneşte.

Lucrurile devin ceva mai transparente atunci când îşi cumpără o puşcă: bănuim că nu vrea să vâneze porumbeii iritanţi. Însă geografia interioară a protagonistului cu figură poker face (interpretat de însuşi regizorul) e imposibil de întrezărit, iar regizorul pare dezinteresat să ne ofere pătrundere sau tensiune. Aşa că, de la un punct încolo, te uiţi în aceeaşi măsură la ecran