Nu se moare fără cafea. Putem trăi fără o mulţime de lucruri. Doar că viaţa ar fi alta. Nu ştiu dacă mai bună sau mai rea, dar alta. Deocamdată, cafeaua e unul dintre amănuntele plăcute ale existenţei. Omul care nu obişnuieşte să bea cafea o declară destul de ritos atunci când are ocazia unui punct de vedere: Eu nu beau cafea! Pare să aibă ceva cu cafeaua. Oamenii care beau cafea sunt mai îngăduitori cu plăcerile altora. S-ar putea ca tocmai cafeaua să fie cauza.
Uneori, amănuntele vieţii împart lumea în două. Ceauşescu nu bea cafea. Importul de cafea era decis de faptul că Nicolae Ceauşescu nu bea cafea. El n-a avut de la început o părere anume despre cafea, dar a început s-o aibă când i s-a spus c-ar fi bine să crească importul de cafea. Cei care îi stăteau în preajmă n-au insistat, ca să nu-l enerveze. Mai ales că Ceauşescu apucase să se enerveze odată şi s-a exprimat în sensul că ţăranii şi muncitorii nu beau cafea şi că intelectualii pot să mai aştepte.
Proştii nu se supără pentru ce văd, ci pentru ce-şi aduc aminte. Când se întâmpla ca Nicolae Ceauşescu să simtă miros de cafea pe aproape, îşi aducea aminte de priorităţile economice, cum ar fi tonele de oţel şi metrii pătraţi de ţesături pe cap de locuitor, şi-i sărea ţandăra. Nu pe cafeaua pe cap de locuitor îi căşuna lui, ci pe capetele de intelectuali. În mintea lui de semianalfabet se stabileau nişte relaţii cauzale bezmetice. Când i se puneau în faţă rapoartele despre importuri, Ceauşescu nu uita niciodată să taie din banii pentru cafea.
În toată lumea, cafeaua e un produs de larg consum şi, în consecinţă, ieftin. Cumperi o pungă şi bei toată luna. Dictatorii, cât sunt ei de dictatori, ştiu că din import-exportul şi comerţul universal de cafea se câştigă. Dictatorii îi urăsc pe intelectuali, dar când e vorba despre cafea îi înjură şi lasă cafeaua în pace. Ceauşescu fă
