De ceva vreme mă preocupă în mod special cum este percepută la noi (un popor aproape în întregime ortodox) Fecioara Maria. Încă din cele mai vechi timpuri, românii au avut un cult aparte al Maicii Domnului. Termenul de „cultul Fecioarei Maria” a fost folosit pentru prima dată de Atanasie(„Epistola către Epictet”). Deşi au existat mulţi care au contestat rolul Fecioarei în istoria mântuirii, ea rămâne cea care va apărea în rânduiala tuturor slujbelor bisericeşti.
Credincioşii merg la biserică, unde îi închină cântări şi rugăciuni deosebite. Atât Crezul, cât şi calendarul Bisericii atestă faptul că Maria este venerată, fiind Născătoare de Dumnezeu. Alături de Mântuitor şi de sfinţi, ea este pomenită, invocată, lăudată şi mărită în slujba fiecărei zile liturgice din cursul anului bisericesc, printr-o bogată imnologie, care alternează cu cea consacrată sfinţilor şi care umple mare parte din conţinutul cărţilor de ritual. O altă formă de cinstire a Maicii Domnului este zidirea de biserici în cinstea şi spre pomenirea ei. Nenumărate mănăstiri din ţara noastră au hramul Maicii Domnului.
Credinţe populare
La noi, cultul Maicii Domnului a preluat într-o versiune poporană atributele mai însemnate ale Marii Zeiţe, Zeiţa Mamă, zeiţa atotfăcătoare şi ocrotitoare, mama divină, prin excelenţă. Calităţile ei de straveche zeiţă a naturii, transpar şi în credinţele referitoare la originea unor plante, care au apărut mai ales din lacrima Maicii Domnului, „care nu-i vine să se verse pe jos.” Nomenclatura botanică populară e plină de plante şi flori care conţin numele Precistei: „rochia Maicii Domnului”, „vălul Maicii Domnului”, „condurul Maicii Domnului” etc. Din vechile reprezentări mitologice derivă şi funcţia ei de a fi patroana apelor pământene, a fântânilor şi a celor ce călătoresc pe apă. De aceea românii au ales-o ca fiind ocrotitoarea