Oare ce s-o fi întâmplat cu preşedinte le Traian Băsescu de a devenit, măcar în dosarul Libia, un om de stat responsabil şi înţelept? A avut oare şeful statului nevoie de aproape şapte ani de mandat pentru a se \"maturiza\"?

Enervante pentru cei care devin senini (sau, după caz, roşii la faţă) atunci când aud Băsescu, întrebările sunt legitime pentru cei care vor, totuşi, să înţeleagă. Fiindcă, să nu uităm, Traian Băsescu s-a remarcat, în primii ani de mandat, printr-un stil de politică externă mai degrabă impetuos, care i-a pus în încurcătură, nu o dată, pe colaboratorii lui ceva mai... aşezaţi.

Din câte ştiu, sunt puţine vocile care contestă, pe fond, poziţia exprimată (până la urmă) de preşedintele Băsescu, în numele României. Am întâlnit atât exaltări de genul "Oamenii ăia luptă pentru democraţie şi e datoria noastră să-i sprijinim", cât şi "Dar ce treabă avem noi cu tipii ăia dintre nisipurile Africii de Nord ?". Şi am mai aflat că fregata "Ferdinand" va merge (dacă va apuca) în Marea Mediterană numai ca să facă valuri, la propriu.

Acest text nu urmăreşte să sprijine sau să amendeze felul în care a ales România să se implice în conflictul din Libia. Dosarul Gaddafi conţine, cu siguranţă, destule file grele, care pot aduce nuanţe importante asupra perspectivei. Interesant mi se pare acum felul în care diverşi politicieni, analişti, comentatori sau oameni simpli s-au raportat la acest subiect în funcţie de poziţia exprimată de preşedinte şi de momentul în care acesta a ales să iasă la rampă. E vechea şi trista poveste: în România, puţini oameni au opinii proprii; cei mai mulţi ştiu că, atunci când duşmanul declarat zice "hăis!", e musai ca ei să-l ia pe "cea!" în braţe.

Eram gata-gata să cred în schimbarea la faţă a preşedintelui. Îmi ziceam: acesta e ciclul potrivit. E nevoie de şapte ani de Cotroceni pentru ca, în