La întrebarea „Cum se mai aude, domnule, muzica pop românească?“, prima mea reacţie (neverbalizată) ar fi că aici nu se simte, nu ascult, nu(-i) văd, (deci) mă autodeclar „autist“ muzicalo-pop. Numai că ignoranţa – chiar şi cea cultivată – mi se pare a fi semn de nerozie. Iar pentru a nu fi suspectat de fariseism, mi-am trecut în revistă (şi am şters praful ad litteram de pe) „bruma“ de cîteva sute de CD-uri, ocazie cu care am (re)descoperit (doar) şase CD-uri ce se pot încadra în categoria culturii de masă locale. Pentru statisticieni: pe unul dintre CD-uri l-am cumpărat, pe unul l-am împrumutat şi am uitat să-l returnez – noroc cu democratizarea mp3-ului, motiv pentru care proprietarul a uitat de el –, iar pe celelalte patru le-am primit.
Cronologic, primul dintre cele căpătate este Vama Veche cu albumul omonim din 1999, unde Tudor Chirilă şi „VST“, „Vara asta“, „Vama Veche“, plus mai vechea „Nu am chef azi“ intră direct în panoplia de iconografii pop-culture mioritice cu ajutorul apariţiilor TV, a concertelor de tip „festivalul berii“ sau „zilele oraşului“ şi a multiplelor difuzări radio. Astfel, refrenele pieselor menţionate ajung să fie, pentru majoritatea celor atinşi de muzica Vamei Vechi, stil de viaţă, cuvinte tatuate pe piele sau idei aspiraţionale. Urmează Loredana (Groza) – această Madonna meets Romica Puceanu meets Kylie Minogue meets Maria Tănase şi ar mai fi încercat şi ceva Lady Gaga-esc, dar n-o mai ajuta vîrsta – cu albumul Zig-Zagga (2004), ale cărui piese sînt compuse în colaborare cu Mihai Ogăşanu şi o altă figură a culturii pop locale, Marian Ionescu.
Al treilea album primit este Direcţia 5 cu O zi de primăvară (2005), care nu face altceva decît să confirme drumul manierismului muzical pe care trupa a apucat-o după primele trei albume de început (La vulturul de mare cu peştele în ghiare, Seducţie şi Pantofi de lac). Practi
