În seara lui 23 sau 24 decembrie 1989, m-am entuziasmat privind la TVR1, care ne tot repeta să mergem în stradă să luptăm cu securiştii. Am ieşit din casă, am mers pînă la poartă şi m-am gîndit că ar trebui să nu ezit. Tata a venit lîngă mine şi mi-a spus că ar merge şi el dacă n-ar avea familie, dacă nu ne-ar avea pe noi. Argumentele tatei m-au convins, aşa că am rămas acasă, deşi sînt mîndru de pornirea mea de atunci. Eram în clasa a XII-a, aveam 17 ani şi ceva. N-am fost eu revoluţionar; am fost cineva cu care revoluţia a făcut ceva. Poate că ăsta este motivul pentru care mi-a plăcut romanul lui Bogdan Suceavă, Noaptea cînd cineva a murit pentru tine: cartea prezintă absolut admirabil terenul accidentat al sufletului unui tînăr. Povestitorul este mai adult decît mine: a făcut armata, a văzut el ce-a văzut, a trăit cîteva experienţe – dar despre revoluţie nu ştie totuşi nimic. Prin definiţie, revoluţiile sînt fenomene despre care nu ştim nimic; ştim încă şi mai puţin despre cum ne vom comporta în mijlocul lor. „În dimineaţa de 25 decembrie 1989 plecasem de acasă pentru a treia oară în lumea cea nouă.“ Asta e fraza cu care începe romanul. O frază logică, simplă, cu o trimitere punctuală la o dată devenită istorică pentru România şi pentru locuitorii ei. Dar toate cele 298 de pagini ale cărţii nu fac altceva decît să ne strecoare dubii în ceea ce priveşte logica şi simplitatea acestei fraze. Încă de la fraza a treia putem să ne întrebăm cît adevăr zace în prima, dacă citim „cu creionul în mînă“: „Libertate, egalitate, fraternitate, eram fix în imaginarul din Mizerabilii…“. Realitatea şi imaginarul se împletesc decisiv şi continuu: personajul principal strecoară mereu aluzii literare, de la Republica platoniană la Toamna patriarhului de Garcia Marquez, ca să nu mai vorbim de aluziile matematice. În roman se naşte o realitate cumva ireală, exact aşa cum îmi amin