In 30 de ani, am fost inundat de cel putin 30 de ori. Recunosc, au fost si ani secetosi cind, de la etajul superior mie (din toate punctele de vedere) n-a curs nici o picatura, pentru ca mai apoi sa vina ploi cotropitoare, ploi reci sau calde, ploi bogate-n aluviuni. Daca as fi fost chinez, as fi putut scoate doua-trei recolte de orez pe an. Asa cum nu ne putem alege parintii sau (pre)numele, nu ne putem alege nici vecinii, mai ales cind se intimpla - pentru marea majoritate a orasenilor - sa locuim la bloc. Vecinii sint asa cum ti-i da primaria, destinul sau intimplarea. Uite, acusi ar trebui sa sarbatoresc - sau sa comemorez? - patru decenii de cind m-am mutat, gratie unei repartitii municipale, in blocul unde vietuiesc si-acum. A fost o favoare, recunosc, dar a fost si o prostie sa ma mut dintr-un cartier periferic, dar linistit, in unul central, dar poluat de decibeli si de imbecili. Acolo, in preajma Eternitatii, nu auzeam decit, in zilele cu inmormintari, fanfara de la Trei Prajini, cintind de ti se rupea sufletul, pentru mortul dus la groapa, "Hai acasa, puisor...". Altminteri, era o pace paradisiaca. Dincoace, unde bulevardul Independetei face colt cu Sararia, este ca si cum ai locui intr-un malaxor. Masini usoare, masini grele, pompieri, Salvare, politie, toate si toti miriie, ciriie, sfiriie, piriie, fluiera, claxoneaza, sireneaza(!), intr-o disperare de cataclism iminent. Dar trebuie sa va spun ca, asa cum in Tatarasi m-am obisnuit cu linistea, aici m-am adaptat - dupa decenii de convietuire - vacarmului. Urechile mele, altadata admirate pentru acustica lor fina, acum sint toaca. Muzica dodecafonica izvodita de toate aceste instrumente infernale, care ridica praful sonor pina la cer, mi se pare a avea gratia unui bolero de Ravel. Dar cu vecinii? In Tatarasi am stat pe acelasi palier cu sportivi de performanta si cam de aceeasi virsta cu noi: Carolina si Pu