În 2003, sub preşedinţia lui Jacques Chirac, Franţa a preluat conducerea plutonului celor care se opuneau planurilor americane de invazie a Irakului lui Saddam Hussein. Discursul flamboaiant al ministrului de Externe, Dominique de Villepin, întruchipa „spiritul de rezistenţă" împotriva a ceea ce urma să fie o aventură periculoasă. În 2011, sub preşedintele Nicolas Sarkozy, Franţa a adoptat din nou o poziţie foarte vizibilă într-o problemă de război şi pace, doar că acum francezii, alături de britanici, sunt cei care conduc lupta pentru apărarea poporului libian împotriva liderului său brutal şi imprevizibil, colonelul Muammar Gaddafi.
De ce pare Franţa să caute asemenea poziţii vizibile? În ochii francezilor, statutul internaţional al Franţei rămâne un ingredient-cheie în formarea propriei identităţi naţionale. Modul în care ceilalţi ne percep pe noi, francezii, ne influenţează autopercepţia, şi nimic nu e mai tulburător pentru noi decât să fim percepuţi cu indiferenţă, sau, şi mai rău, să nu fim băgaţi în seamă deloc.
Deodată, cu această problemă libiană, putem spune că ajungem din urmă Germania cu poltroneria ei crasă; le arătăm drumul americanilor, iar steagurile franceze (şi britanice) sunt fluturate pe străzile Libiei „eliberate" alături de propriul drapel nou al acestei ţări. Şi, la fel de subit, francezii sunt din nou mândri să fie francezi, cel puţin după sondajele recente.
Propensiunea aparent naturală a Franţei spre intervenţie este consolidată în acest caz de trei factori-cheie: Sarkozy, Gaddafi, plus contextul unei revoluţii arabe mai de amploare.
Factorul Sarkozy este fundamental. Preşedintele Franţei iubeşte crizele şi puseul de adrenalină pe care acestea îl provoacă. Pentru el, asta înseamnă puterea: să iei decizii dificile în circumstanţe defavorabile.
Desigur, calculele interne nu lipsesc din gândirea lui Sarkozy. În 200