„Am scris despre singurătate, poeme despre singurătate. Dar încă n-o cunoşteam cu adevărat. [...] Singurătatea care-ţi goleşte trupul de toate organele, pînă ce nu mai rămîne din tine decît o carcasă rătăcind noaptea pe străzi. Şi iată, singurătatea, cu balele ei de buldog, îşi scrie acum poemele, propriile ei poeme, direct pe trupul meu“. Singurătatea a fost, încă de la început, unul dintre nucleele poeziei Doinei Ioanid. Şi iată că, odată cu cel de al cincilea volum – Ritmuri de îmblînzit aricioaica (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010) – Doina Ioanid continuă şi desăvîrşeşte „formula“ prozo-poetică şi tematică din volumele anterioare. Cu siguranţă, ritmul textelor este acelaşi, există, ca şi în cazul celorlalte volume, o naraţiune lirică interioară dublată şi evidenţiată de structura poemelor în proză, iar singurătatea ca mod de existenţă se află, şi acum, în centrul tematic al cărţii. Totuşi, cu Ritmuri de îmblînzit aricioaica, Doina Ioanid ajunge să pătrundă şi mai adînc în materia poeziei autentice care, pe lîngă emoţia estetică, reuşeşte să stimuleze deopotrivă emoţia trăirii. Bineînţeles, orice volum de poezie are o unitate şi se citeşte în sine. Totuşi, în cazul Doinei Ioanid, poezia se developează într-un continuum de la prima carte (Duduca de marţipan, Editura Univers, Bucureşti, 2000) şi pînă la acest nou volum. Dacă în cazul altor poeţi se conturează ruperi de ritm, metamorfoze stilistice şi tematice de la o carte la alta, cu suişuri şi coborîşuri mai mult sau mai puţin previzibile, Doina Ioanid îşi construieşte poezia ca un bloc monolit, ca o structură din care orice particulă ai extrage ai şti, ulterior, unde trebuie să o repoziţionezi. După cum spuneam, există şi acel invizibil fir narativ, tributar deopotrivă formulei de poem în proză, care se insinuează în interiorul fiecărui text, al fiecărui volum şi, la nivel macro, de-a lungul într