Romanii nu au fost niciodata mari iubitori ai protestelor, nici pasionati de cultivarea miscarii sindicale si, cu atat mai putin, cine stie ce educati in cultura civica si posesori de intinse cunostinte despre drepturile omului.
Romania fiind tara unde aproape jumatate din populatie inca mai crede ca Soarele se invarte in jurul Pamantului si unde cealalalta jumatate nu detine un veceu in case, ci isi face nevoile in spatele bordeiului, nu ar trebui sa fie socant pentru nimeni ca miscarea sindicalista a murit la noi inainte de a se naste.
Din cauza unor lideri ai unor grupari sindicale mult prea patati si intersectati pana in cele mai intime nervuri cu afaceri mai mult dubioase, miscarile de protest organizate de diferitele sindicate au fost in ultimii ani tot mai subtiri, spre inexistente, in ciuda inrautatirii nivelului de trai, scaderii veniturilor si a conditiilor de munca. Daca sindicatele au avut succes in strada in anii '90, cand si angajatii la stat erau in numar considerabil mai mare decat in prezent, in ultimii ani, liberalizarea pietii muncii si inmultimirea posibilitatilor de a avea doua trei job-uri au slabit si mai mult forta pe care sindicatele o aveau in trecut.
Sindicatele nu s-au compromis doar prin calitatea morala indoielnica a unor lideri, mai afaceristi decat patronii si mai imorali decat mogulii, ci si prin revendicarile lor, de cele mai multe rupte de orice realitate, pur si simplu sfidatoare pentru toate celelalte categorii bugetare. Aceste anomalii au produs un clivaj intre diferitele organizatii, intre liderii aceluiasi sindicat si, uneori, chiar intre membrii unei structuri.
Cand nu au fost atrasi de afaceri dubioase, la limita dintre penal si onorabil, alti lideri ai miscarii sindicale au fost fascinati de politica, unde au fugit cu prima ocazie (oferta) sau de unde au rasarit relatii bolnavi