În plin Belle Époque, Mişu Vacaresco publică în L’Indépendance Roumaine o rubrică pe care o semnează: Claymoor. Indiscret, histrion şi, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al României mondene de sfârşit de secol romantic a fost un personaj care se identifică cu lumea salonardă pe care o descrie.
„20 martie 1882
Vineri, vântul a suflat cu furie toată ziua şi graţie domnului primar, care este ca o soacră pentru oraşul nostru, norii de praf au învăluit Bucureştiul care parcă ar fi fost Tombuctu, cetatea de la marginea deşertului. Pe străzile nemăturate, paiele şi gunoaiele zboară pretutindeni de nu se mai vede nimic. Dacă o s-o ţină tot aşa, o să fim înghiţiţi de cenuşă ca Pompei, fără consolarea de a avea un mic Vezuviu în apropiere. Propun să organizăm un joc de societate, ale cărui beneficii să fie folosite pentru stropirea până de Sfântul Gheorghe a Căii Victoriei şi a Şoselei, sau să mergem din casă în casă pentru a convinge oamenii să ceară domnului primar să se preschimbe în zeul Pluto. Am aflat că misiunea germană a fost plimbată la şosea în praful acela îngrozitor şi că unul dintre domni a întrebat dacă nu cumva Bucureştiul e situat aproape de vreun deşert. Domnule primar, dacă există o justiţie în Cer, veţi fi condamnat să înghiţiţi mult praf, pentru că dumneavoastră ne-aţi făcut pe noi să înghiţim aici suficient praf!
Seara, cu rapidul de 10 şi 40 de minute, una dintre încântătoarele noastre mondene a zburat la conac. Doamna Maria Bogdan a părăsit Bucureştiul pentru conacul său din Gâdinţi. La gară, un alai de prieteni. Buchete şi multe lacrimi. Printre persoanele care au condus-o pe doamna Bogdan, am remarcat-o pe prinţesa Maria Ştirbei, care expedia în acelaşi timp la Iaşi imense buchete de flori, doamna Alexandrina Rosnoveanu, doamna Maria Fălcoianu, doamna Eufrosina Văcărescu, doamna Alexandru Darvaris, domnu
