Anul acesta, mai precis în luna aprilie, se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Emil Cioran, filozof pe care şi-l revendică în egală măsură atât cultura română cât şi cultura franceză. Cărăile care i-au adus celebritatea au fost scrise însă, după al doilea război mondial, în limba lui Voltaire, iar pe mapamond Emil Cioran este considerat un mare scriitor de limbă franceză, deşi îşi are rădăcinile în România.

Din multiple motive, Cioran este un scriitor unic, cu un destin deosebit, încarnând în acelaşi timp reuşita şi o formă de ascetism pe care puţini intelectuali o practică. Cioran a locuit la Paris, timp de decenii, în două camere mansardate, nu departe de teatrul Odéon şi de grădina Luxembourg. În mijlocul Parisului deci, dar sărac. Acest dispreţ al lui Cioran pentru semnele exterioare ale „ascensiunii sociale” şi ale integrării în societatea pariziană i-au conferit o aură specială, de ins original. Filozoful a fost de altfel consecvent cu sine însuşi şi cu această imagine până în clipa morţii. Se ştie, de exemplu, că Emil Cioran nu a cerut niciodată cetăţenia franceză şi a preferat să rămână apatrid. Din când în când trebuia de altfel să se ducă la prefectura Parisului pentru a-şi reînnoi o ştampilă pe cartea sa de apatrid, ceea ce probabil îl amuza în sinea sa. Apatrid fiind, Cioran şi-a conservat cu siguranţă o formă de libertate interioară: nu mai avea nici o patrie de apărat şi de servit, cu excepţia reflecţiei filozofice şi a limbii franceze.

S-a scris mult şi despre consecvenţa cu care Cioran a refuzat, în Franţa, să mai vorbească româneşte, pentru a se dedica integral scrisului în limba franceză. O limbă pe care o considera, la un moment dat, ca un fel de „cămaşă de forţă” şi în care trebuia să asude pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare frază. Ruptura sa radicală cu limba română i-a fost însă necesară, pentru că româna îl contamina m