Si am ajuns la spital. Cu salvarea, cu sirena, cu o asistentă deosebit de grijulie, cu totul altfel decât îmi imaginasem că voi întâlni. Ea a făcut tot ce a putut ca să mă încurajeze. Mi-am zis – hai că poate nu e aşa rău.
Vraja s-a spart însă odată intrată pe uşa camerei de gardă. Un medic, trei rezidenţi curioşi şi o mie de oameni care se fâţăiau inutil, doar doar vor reuşi să-i smulgă medicului un răspuns înaintea amărâtului care aştepta să fie consultat. A fost primul moment în care am crezut ca boala acţionează în mod miraculos şi mă face invizibilă. Aş fi vrut să ridic două degete sus, ca la şcoală, să strig sau să le pun piedică. Pentru că dintr-un orgoliu prostesc reuşeam să mă ţin încă pe picioare, nu păream un caz prea grav aşa că, înainte să mă bage cineva în seamă, s-au mai semnat nişte hârtii, s-au mai schimbat nişte zâmbete şi câteva glume de interior.
Ca la un semn, mi-a venit rândul. Un şir de întrebări, o înţepătură în braţ – şoapte la care încercam să trag cu urechea. Singurele vorbe rostite clar au fost: Trebuie să te internăm. Sub imperiul durerii şi al speranţei prosteşti că poate astfel voi găsi un răspuns, am acceptat.
Şi aşa a început infernul. Un domn în halat albastru m-a invitat să-l urmez. Cu capul în pământ şi pământ de durere, am urcat 2 etaje. Nu înţelegeam de ce tragem cu ochiul în fiecare salon. Deschideam uşa, salutam, plecam mai departe. După trei rânduri de scări, câteva viraje şi răspunsuri monosilabice de la câteva asistente, până la urmă misterul a fost dezvăluit. Mi se căuta un pat. Indiferent de doctorul de gardă, erai transferat de destin sub oblăduirea medicului de care aparţinea patul.
Corpul refuza să mă mai asculte aşa că m-am întins iute pe patul indicat. Ca la un semn, femeile din salon şi-au făcut, la propriu, cruce. Am crezut că este un gest ritualic de primire a sărmanului nou venit. M-am înt
