Sindromul facaturii, al lucratului pe la spate, bantuie politichia damboviteana, dar nu e patent romanesc. E nascocit de cand lumea. Primul "lucrat" pare a fi fost Ulise, iar Homer fixeaza pentru eternitate coordonatele marsaveniei. Insa, cu toate eforturile petitorilor, Penelopa nu cade prada lucraturilor ignobile, ramanandu-i fidela. La noi nu e lucratura fara succes.
Cum se "lucra" altadata
Astfel, stramosul Bastus (Bicilis) s-a apucat de lucraturi tocmai cand romanii amenintau hotarele Daciei, iar urmasii lui au ramas in istorie ca parasi patimasi la curtile vizirilor. In fapt, cam la toate curtile de primprejur. Se saturasera de ei pana si padisahii. Ca uneltirile sa nu mai ajunga la urechile Inaltei Porti, domnii isi angajau capuchehai, un fel de ofiteri de (contra)informatii, care sa le bareze drumul. Chiar si asa au cazut capete de voievozi, printre care al evlaviosului Brancoveanu.
Daca in Occident lucraturile mai au oarece staif, legile cavaleresti nefiind iesite cu totul din uz, la noi domina schemele joase, mojicesti. Un model clasic de lucratura a fost expus pe larg de I. L. Caragiale in "O scrisoare pierduta". In mare, consta in indemnul "sa-l lucram pe onorabilul", iar politaiul o duce "scrofulos" la indeplinire. Sa nu se puna rau cu "supiriorul". Ca si azi.
In prima etapa "il dezarmam cu desavarsire" pe stimabil, ca apoi lovitura de gratie sa-i inmoaie cerbicia, sa-i toace ficatii. Initiatorii se exprima "curat si deslusit", dar de iesit iese "curat-murdar". Cu timpul, schemele s-au inmultit, iar 45 ani de comunism au ridicat lucratura la rang de mare arta: sute de mii de dusmani ai poporului zac prin canale si gropi comune, fara sa le fi pus nimeni o lumanare.
Starea de fapt
Acum tara e un adevarat santier, iar lucraturile nu se mai fac numai din vorbe, cu oratori tot unul si unul,