Ultima reuniune la nivel înalt a Consiliului European a fost marcată de căderea guvernului în Portugalia, care complică procesul de acordare a asistenţei financiare pentru această ţară (chiar dacă la Lisabona nu se admite încă necesitatea).
Germania şi-a impus punctul de vedere privind Pactul Euro plus (fost Pactul pentru Competitivitate), care se întâlneşte cu propuneri anterioare formulate de Comisie şi echipa de lucru condusă de preşedintele Herman van Rompuy în cursul anului 2010.
Mă refer la un pact de stabilitate şi creştere mult întărit (inclusiv prin impunere de sancţiuni), coordonarea de politici economice generale (nu numai bugetare) şi validarea unui mecanism de stabilitate financiară, care să prevadă acordarea de asistenţă în anumite circumstanţe.
România şi alte ţări din afara Uniunii Monetare(UM) s-au alăturat Pactului considerând că prevederile sale sunt în consonanţă cu reforme structurale întreprinse acasă -reforma pensiilor şi salariilor în secorul public, reforma legislaţiei pieţei muncii, programarea bugetară multianuală etc. Mai sunt două raţiuni prin care putem interpreta această alăturare: nevoia de a surmonta slăbiciuni instituţionale autohtone, care se reflectă şi în putinţa de a formula şi implementa politici publice (aici trebuie inclusă şi capacitatea de rezistenţă la presiuni populiste, care apar nu numai în ani electorali); şi nevoia de fi în cercul ţărilor care, de facto, se transformă într-un dispozitiv de guvernanţă la nivelul UM/UE. Drept este că Ungaria, Polonia, Suedia nu ţin morţiş să facă parte din Pactul Euro, ceea ce indică rezerve faţă de conţinutul său. Se poate spune că Pactul Euro înseamnă un progres în reforma guvernanţei economice a UM, a UE în general. Dar, în opinia mea, el nu lămureşte şi nu răspunde (încă) la chestiuni majore.
Astfel, nu se recunoaşte în suficientă măsură interdependenţa între