Foto: Cristian Marcu S-a nimerit să mă nasc într-un sat sărac din Prahova, pe numele lui Sângeru, salvat onomastic şi sub capitalişti, şi sub comunişti, şi sub fanarioţii de azi, cu vii şi livezi deasupra şi petrol mult dedesubt. La linia de plutire, între cele două bogăţii, sărăcia a rămas, din păcate, aceeaşi. Neschimbată, neclătinată. Ca azi şi ca ieri, şi ca mereu. Vorba lui Creangă, aceea cu nici frumos până la 20 de ani, nici deştept până la 30 şi nici bogat până la 40, dar sărac ca acum şi ca anul trecut, şi ca de când sunt niciodată n-am fost. „Au dat urzicile, Mihai, nu mai murim de foame!”, îl saluta vesel pe bunicul meu dinspre mamă, din uliţă, cam prin vremea asta, nea Mihai Cenuşă, proprietarul povernei de ţuică de la vărsarea în Sărăţica a pârâiaşului din spatele casei noastre.
Erau prieteni. Amândoi Mihaii au murit. Cel cu povarna, la Canal, turnat de un vecin, pentru că avea obiceiul să înjure, păzind el ţivierul din care susura licoarea de prună, de Răsărit. Tu-i răsăritu’ mă-sii de viaţă! – înjura nea Mihai Cenuşă. Era o înjurătură nepolitică, dar la vremea aceea a fost interpretată. Cum adică să înjuri de Răsărit? De acolo venea lumina! Nu puteai înjura decât de Apus.
L-au luat într-o noapte, şi dus a fost. Nevastă-sa s-a rugat de toţi instructorii de partid care stăteau, fără excepţie, în casa naţionalizată a bunicului meu dinspre tată, Victor Avramescu, catalogat chiabur şi nemort la Canal, fiindcă a făcut infarct înainte să-l ajungă maşina neagră, să-i dea măcar cenuşa. Cenuşa lui nea Cenuşă. Să-l îngroape creştineşte. N-a avut noroc. Cenuşa duşmanului de clasă Cenuşă e prin Dobrogea, pe undeva. I-am căutat, în cimitirul din Sângeru, unde sunt toţi ai mei, pe alde Cenuşă. I-a şters timpul.
Ieri am cules urzici. Mă omor după urzici. Le-am mâncat preparate cu usturoi cum le făcea străbunica din partea mamei, Mar