Odată ajunsă în Capitala Poloniei, am luat un tramvai din centru, fericită că încă circula, doar că, pe program nocturn, s-a dovedit că nu mai mergea unde trebuie. Există momente în viaţă când te loveşte înţelegerea (unui oraş): ştii dintr-odată unde e estul, unde e vestul, ştii că nimic fundamental rău nu ţi se poate întâmpla.
Nu m-am împrietenit, cred, niciodată cu un oraş întreg, mai ales unul căruia nu-i vorbesc limba - până la Varşovia. Dar nici n-am avut, până la Varşovia, acel sentiment de acasă, un acasă ideal, cu tot ceea ce adevăratul acasă de obicei nu are.
Fiecare loc înseamnă ceva,mai mult decât urbanism pur, în Varşovia. E un oraş codat - însă unul care respiră în ritmul acela familiar, estic şi european, unul care-ţi acceptă ignoranţa şi-şi deschide secretele cu singura condiţie să vrei. Nu-i e ruşine de trecutul realist-socialist şi-şi acceptă „moştenirea nedorită". Cine şi-ar fi putut, altminteri, imagina că Lacto-Barurile încă există şi au mare succes, iar strada Nowy Swiat/ Lumea Nouă şi-a păstrat încă numele? Şi că în Varşovia sunt încă atât de multe parcuri?
Oraşul Vechi, după Canaletto
În faţa Palatului Regal, lumea aplaudă spectacolele tradiţionale Foto: Iulia Popovici
De fapt, m-am împrietenit cu Varşovia într-o noapte de iulie, când trebuia să ajung de la Palatul Culturii (mare şi urâtă clădire, e rudă bună cu fosta Casă a Scânteii, darul Sovietelor pentru poporul polonez; există şi un banc despre cum, în faţa ofertei lui Stalin, Gomułka a preferat Pałac Kultury în locul metroului) în Praga (cartierul, nu capitala). Praga, partea varşoviană de pe malul drept al Vistulei, în estul oraşului, e locul de unde a privit Armata Roşie cum dispare restul Varşoviei sub bombardamentul german, în timpul Insurecţiei (iar în cinstea acestei Armate Roşii există în Praga un monument cu doi luptători alerţi vegheaţi de un cv