Dacă etnicii Batak pot fi asemănaţi oltenilor noştri, şmecheri şi iuţi la minte, atunci îi putem supranumi pe acehnezi "ardelenii Sumatrei". Serioşi, harnici, aşezaţi. Fireşte, între cele două etnii vecine există un dispreţ reciproc. Batacii îi consideră pe acehnezi nişte tolomaci habotnici, fără umor şi talent muzical. De partea cealaltă...
- Nişte leneşi şi nişte hoţomani. Toată ziua cântă la chitară. Munca nu le place. Deloc nu le place.
Domnul Juandi, un bărbat mărunţel şi negricios, dar cu un chip rasat şi blând, lucra pentru cel mai important cumpărător şi procesator de cafea din Takengon. Luasem legătura cu el printr-o cunoştinţă, iar pe parcursul schimbului nostru de emailuri, SMS-uri şi telefoane dovedise o atitudine respectuoasă, profesionistă şi o stăpânire elegantă a limbii engleze. Ceea ce, ca să le dau apă la moară batacilor, e lucru rar în provincia eminamente musulmană Aceh unde copiii învaţă la şcoală araba, ca să poată citi Coranul în original.
- Hai, Mister Juandi, că n-or fi toţi aşa. Poate ai avut dumneata ghinion să-i întâlneşti pe cei mai răi dintre bataci. Eu vin de la Samosir şi să ştii că oamenii muncesc. Am văzut nişte plantaţii de cafea bine îngrijite.
- Mister Brad, cu tot respectul, încă n-ai văzut plantaţii de cafea bine îngrijite. Lasă-mă să-ţi arăt împrejurimile şi poate faci diferenţa dintre muncă şi noroc.
Am urcat împreună în micul Suzuki al domnului Juandi. CD playerul de la bord a pornit automat şi o voce înaltă şi pustie a umplut maşina. Verdele proaspăt al pădurilor Sumatrei contrasta şocant cu tristeţea deşertică din vocea cântăreţului. Ce muzică e asta?
- Nu e muzică. E Sfântul Coran. CD-ul ăsta mi l-a adus cineva tocmai de la Mecca.
O mie de ani mai la nord.
Înaintam cu viteza întâi pe drumeagurile înguste şi abrupte. Ananaşi, banani, mango, a