Fotbalul naţional se oferă fără nici un fel de împotrivire răstignirii pu­bli­ce. Marfă de spectacol şi nu altceva. Ritual ireproşabil. Cele mai zdra­ve­ne înjurături vin acum tocmai din par­tea celor care au întârziat să se sal­veze la timp din dulcea amăgire. Pro­nos­por­tiştii versaţi au luat o pau­ză. Scurtă. Doar atât cât să-şi sa­vureze reuşita de a fi mizat corect de la început, doar atât cât să se distreze pe seama celor care nu şi-au tratat la timp durerile de cap. Cert este însă un singur lucru. Porţia de amar nu alege între cei care au dat verdictul la timp şi cei care au mai întârziat în speranţe deşarte. Dezamăgirea lucrează în egală măsură ficatul tuturor celor care suportă fotbalul din pasiune. N-am să discut însă acum strict despre echipa naţională. Deşi pronosticurile mi-au fost confirmate, nu încerc nici o satisfacţie. Dimpotrivă! Mai stau puţin doar pentru a-mi trece. Şi pentru a înţelege în linişte, pentru a înţelege mai bine până unde poate merge nesimţirea primilor respon­sabili ai acestor consistente eşecuri. Scriu în dimineaţa zilei de marţi şi nu ştiu care va să fie rezultatul me­ciului cu Luxemburg. Ştiu însă că el nu poate crea nici un fel de argumente capabile să determine vreo schimbare de diagnostic. Dar, cum spuneam, nu discut astăzi despre federaţie şi federali, despre strategii şi selecţioner, despre terapiile de şoc şi echipa naţională. Acum mă provoacă mai degrabă discursurile marginalilor legate de subiect. Pauza de performanţă a echipei naţionale i-a stârnit corespunzător pe corifeii campionatului intern. Şi nici nu-i de mirare că s-au pornit mo­rile de vânt de-ndată ce naţionala a coborât ştacheta până spre jude­cata primară a fotbalului. Selecţio­ne­rul nu mai este înjurat de patro­nii cluburilor pentru că ar face selecţia pe interes, pentru că ar persecuta prin ignorare mari fotbalişti de la mari cluburi. Lipsa din repertoriul