Nimeni nu va plânge la căderea lui Adrian Severin (parafrazez aici începutul unui editorial celebru al lui Noel Bernard despre Leonte Răutu).
O cădere care de fapt a avut loc, în pofida incredibilei îndârjiri a lui Adrian Severin de a nu ţine cont de poziţia familiei sale politice, grupul socialist din Parlamentul European, de prestigiul ţării, de ceea ce ar trebui să-i dicteze un elementar simţ al decenţei. Până şi Ion Iliescu a rupt convenabila-i tăcere şi s-a pronunţat în acest sens. Nu există nimic tragic în această autoruinare a unui personaj de un imens orgoliu, un om care până mai deunăzi se visa comisar european.
Adrian Severin a fost una din marile speranţe ale FSN-lui. Amic apropiat al lui Adrian Nastase pe linia ADIRI, preţuit de hiper-consilierul iliescian Iosif Boda, el era vocea modernităţii într-un grup altminteri dogmatic, vetust, eterogen şi plin de relicve ale "academiei de partid" (unde, de altfel, lucrase şi el). Versatil şi prompt în replici casante, format ca jurist, dar abil integrat în nomen klatura ideologică, Severin a devenit rapid unul dintre oamenii lui Petre Roman.
A ajuns ministru al reformei şi vicepremier, unul dintre cei mai activi exponenţi ai noii echipe. A avut prudenţa să nu se amestece în tenebroasele intrigi urzite de Iliescu, Roman şi Măgureanu, a afişat un fel de independenţă care, uneori, chiar era autentică. Când a căzut guvernul Roman, Severin a învăţat regulile jocului în opoziţie (mai întâi formală, apoi tot mai acută). L-a urmat pe Roman şi a devenit o figură centrală în PD.
Când s-a format guvernul algoritmat, s-a văzut instalat ministru de externe. A avut un rol important în calmarea fricţiunilor românomaghiare. Rivali din anii studenţiei (unul a terminat Dreptul la Bucureşti, celălalt la Cluj, ambii au fost şefi de promoţie), Adrian Severin şi Victor Ciorbea s-au avut l
