1200 de cablograme ale ambasadei Statelor Unite din Bucureşti adresate Washingtonului se numără printre documentele intrate pe mâna celor de la WikiLeaks. Câteva zeci de asemenea documente au fost livrtae pieţei media din România. Cum era de aşteptat, unii folosesc aceste documente drept pârghii contondente împotriva duşmanilor politici, alţii comentează conţinutul stenogramelor şi semnificaţia alcătuirii lor în chipuri dintre cele mai diferite.

Am mărturisit deja că mă număr printre cei care cred că documentele furate de un soldat american şi ajunse la Julian Assange nu aduc nimic neaşteptat. Culegerea de informaţii o practică toată lumea. Felul în care sunt prelucrate aceste informaţii şi calitatea produsului final depind de foarte mulţi factori.

Poate fi deconcertant să afli că un diplomat sau altul ia în serios nu doar lucrurile demne de aşa ceva, dar şi flecăreala unor ipochimeni – de la ziariastul corupt la politicianul fanfaron. Pe unii i-ar deprima chiar şi pagini ale unui Talleyrand, aşa că nu văd de unde marea supriză în faţa existenţei diplomatului de duzină.

Unul dintre subiectele cele mai interesante readuse în discuţie de publicarea buclucaşelor documente este cel despre anti-americanism. De la demersul teoretic la comentariul direct şi aplicat discuţia mi se pare binevenită. Cum o purtăm are, cred eu, o importanţă majoră.

Într-unul dintre demersurile teoretice (apărut iniţial în 2001 şi reluat astăzi) găsesc afirmaţii ce mă nedumeresc.

În primul rând, sintagma ”mitul anti-american”. Nu toate reacţiile anti-americane sunt ficţionale, inventate de cei care urăsc America. Multe asemenea reacţii sunt o realitate pregnantă, cu vârfuri de criză și puncte de oarecare acalmie, dar constituind o constantă a plasării pe o poziţie foarte critică faţă de ce reprezintă America.

O altă eroare este aruncarea tuturor argumrentelor în